Agricultura ecologica. Istoric si evolutie

107

Agricultura durabilă este şi o problemă de educaţie, în spiritul respectării naturii şi a cunoaşterii tradiţiilor. în condiţiile acestor moşteniri de cunoştinţe teoretice şi practice, agricultura ecologică, în toate curentele sale, propune actualizarea metodelor tradiţionale verificate timp de secole şi îmbinarea lor cu metodele moderne. în scopul menţinerii şi creşterii potenţialului productiv natural al solului.

Au existat trei mari curente care şi-au lăsat amprenta în agricultura ecologică de azi:

A “Rudoif Steiner şi agricultura biodinarnică”

In anul 1924 filozoful austriac Rudoif Steiner, elev ai lui Goethe, lansează principiile ‘”agriculturii biodinamice”

Spre sfârşitul vieţii, Rudoif Steiner îşi exprimă conceptele şi orientările despre şi pentru agricultură, propunând o agricultură “subtilă” care ţine cont de diversitatea “comunităţilor vegetale” şi de ciclurile de viaţă ale acestora.

Este primul om care a intuit noţiunea de “ecosistem”. Sistemul preconizat de el a fost perfecţionat şi completat de un discipol al său Dr. Pfeiffer. Datorită activităţii acestuia agricultura biodinarnică este bine reprezentată în Germania, Elveţia, Austria, Franţa, Italia, Marea Britanie, S.U.A., în ţările nordice precum şi in unele ţări din lumea a treia.

B. “Sir A. Howard şi agricultura organică”

Sir A. Howard a lucrat timp de 40 ani în India, în direcţia rezolvării problemei alimentare. El a . reevaluat sistemele agricole tradiţionale şi a pus la punct tehnologii mai puţin costisitoare dar cu exigenţe în muncă. Howard a încercat să generalizeze agricultura taraneasca în Anglia, începând încă din anii 1940-1945, iar în concepţia sa fertilizarea organică a solului, puţin costisitoare, este singura capabilă să întreţină capacitatile de productie ale solului.

A. Howard este la originea mişcării anglo-saxone de agricultură organică şi a “ASOCIAŢIEI SOLULUI”. El a preconizat compostarea materiei organice pe platforme, procedeul ÎNDORE – descris în lucrarea sa “Testament agricol”, şi care influenţează creşterea rezistenţei culturilor la paraziţi numai fertilizând solul cu acest compost.

C.”RUSH-MULLER şi agricultura biologica”

în plină expansiune industrială, profesorul elveţian Rush, evaluează caracterul limitat al resurselor omenirii. A căutat şi a găsit bazele ştiinţifice ale unei noi agriculturi care să asigure subzistenţa populaţie: fără a afecta potenţialul productiv al agriculturii şi care se bazează exclusiv pe resurse reciclabile.

Pentru a menţine humusul, care este principala bogăţie agricolă, el propune un compostaj de materie organică proaspătă la suprafaţa solului care nu trebuie încorporată decât după fermentare.

în 1932 dr. Muller (biolog) pune la punct o metodă de agricultură biologică după teoriile lui Rush, astfel încât în 1948 metoda Rush-Muller a fost extinsă în agricultură şi se creează “Cooperativa Muller”‘. Această metodă este practicată şi astăzi mai ales în Elveţia şi Austria.

Anterior au fost prezentate trei curente privitoare la un alt fel de agricultură decât cea intensiv industrializată practicată curent pe suprafeţele cele mai mari.

Din cele prezentate s-au desprins trei noţiuni, ca denumiri, respectiv:

agricultura biodinarnică – (R. Steiner) – ce presupune înlocuirea îngrăşămintelor minerale cu compostul de gunoi de grajd, produs pe cale aerobă, şi propune tratamente cu preparare biodina-mizatoare care ridică nivelul fertilităţii solului, asigură recolte agricole corelate cu starea soiului şi cu
climatul, măreşte rezistenţa plantelor la boli şi dăunători şi nu strică echilibrul ecologic;

  • agricultura organică (sir A. Howard) – practicată in Anglia şi S.U.A.- se bazează pe fertilizarea solului cu composturi organice, inclusiv cu dejecţii animaliere sau reziduuri urbane;

agricultura biologică – (Rush-Muller) – presupune păstrarea materiei organice la suprafaţa solului,care nu trebuie încorporată decât după fermentare, iar cu ajutorul microorganismelor se menţine un nivel corespunzător de humus.

Cele trei denumiri se raportează Ia o agricultură alternativă, care refuză în esenţă chimizarea, fiind opusă agriculturii intensiv-industrială.

Existenţa numeroaselor concepte privitoare la denumirea agriculturii alternative au dus la unele controverse şi în final nu s-a stabilit încă o denumire acceptată de specialiştii în domeniu, pentru condiţiile din ţara noastră.

Measnicov M. (1999) încearcă să prezinte semnificaţia corectă a termenilor utilizaţi, conform Micului Dicţionar Enciclopedic (1972) şi din Dicţionarul Limbii Române Contemporane (1980).

Lucrarea încearcă să înscrie tendinţele actuale şi necesitatea obţinerii unor produse agricole curate de poluanţi, fără manipulări genetice etc, sub denumirea generală de „agricultură ecologica”.

Autorul caută să stabilească termenii corecţi pentru:

– denumirea produsului agricol curat;

– denumirea şi tendinţele tipului de cultură;

– tipurile de exploataţii agricole.

Explicaţia termenilor se raportează la:

organic – care ţine de structura, esenţa, de funcţiile unui organ sau ale unui organism, care este alcătuit din C şi H uneori şi din alte elemente (O, N etc);

biologic – care aparţin vieţii sau biologiei şi se raportează la viaţă sau biologie.

Pentru produsele agricole obţinute prin tehnologii strict controlate sau prin noi tehnologii se folosesc termenii:

naturale – opusul fiind artificiale, dar termenul nu este corect deoarece indiferent de tehnologie produsele sunt „naturale”;

organice — opusul fiind anorganice, termenul este de neconceput deoarece toate produsele agricole, chiar şi resturile sunt organice, adică produse de către organisme;

biologice – opusul fiind nebiologice sau minerale, dar care produse obţinute de la microorganisme, plante sau animale nu sunt biologice?;

– ecologice . opusul fiind neecoiogice, deci curate în sensul actual al noţiunii de ecologic, neîngrăşate chimic, nepesticidate, nemanipulate genetic, fără surplus de radiaţii etc. .

Pe baza acestor explicaţii Measnicov M. a ajuns la concluzia că este logic să se folosească noţiunea de “ecologic”‘care pare cea mai potrivită cu realitatea înţelesului acestei noţiuni. însă termenul se referă ia calitatea produselor agricole obţinute în urma proceselor tehnologice de cultură.

Grupările respective se raportează ia suprafeţele agricole în general, respectiv la sectoarele agricol şi horticol.

în privinţa sectorului legumicol, suprafeţele sunt în general de 2-5 ori mai mici (în funcţie de situaţie).

în final se consideră că produsele agricole vor fi „ecologice” iar sistemul de cultură ”durabil “, cu o tentă majoră de protecţie a mediului înconjurător, folosind tehnologii verificate, seminţe selecţionate, fără manipulări genetice, încercându-se păstrarea diversităţii vegetale.

Tipul de exploataţie va fi stabilit corect ca suprafaţă, regim şi proprietate, conducere. Acest lucru este necesar pentru următorii ani, până când vor evolua concepţiile agronomice, putând fi ajustat şi modificat în funcţie de noile realităţi.

Agricultura ecologică se impune astăzi ca o practică modernă, cu rezultate care au la bază date ştiinţifice ce creează o nouă concepţie despre viaţă, muncă şi agricultură, cu eficienţă sporită şi care poate asigura produse în concordanţă cu cerinţele exigente ale consumatorilor.

Relaţia AGRICULTURĂ ALIMENTAŢIE – SĂNĂTATE este din ce în ce mai evidentă, deoarece în mare parte „bolile civilizaţiei” sunt puse pe seama unei alimentaţii necorespunzătoare calitativ, urmare a exceselor de utilizare a chimizării în cadrul tehnologiilor intensive şi ca atare piaţa produselor ,bio” este din ce mai căutată şi mai apreciată.

Agricultura ecologică este considerată ca …singura alternativă” pentru mileniul trei. Europa şi în special statele occidentale, au început sâ-şi organizeze această activitate încă din anii 1935-1940, dar primele semne de recunoaştere a activităţii productive şi comerciale datează din anu! 1980, când agricultura ecologică este recunoscută atât de piaţă, cât şi de către guverne, organisme naţionale şi internaţionale. După anu! 1990 dezvoltarea devine spectaculoasă, astfel ca la nivelul anului 1997 agricultura ecologică în Europa occidentală va deţine o pondere de 0,44% din suprafaţa agricolă, respectiv 1.995.435 ha, iar în anul 1999 să ajungă la 2,1% din total, respectiv 2.858.339 ha. Se evidenţiază în acest sens ţări ca Italia, Australia. Spania. Marea Britanie. Germania. Franţa etc.

Statistici recente publicate de SOEL – SURVEY (2004), INFOAM, EUROSTAT, şi USDA arată că agricultura ecologică este în plină ascensiune, practicându-se în peste 100 de ţări din 5 continente, dar inclus-iv reuşite şi preocupări în multe alte ţări.

In majoritatea ţărilor producătoare există organisme naţionale care protejează şi controlează producţia „ecologică”.

în 1972 s-a constituit Federaţia Internaţională a Mişcărilor de Agricultură Organică (I.F.O.A.M.-înternational Federation of Organic Agriculture Movements) cu sediul în Germania care grupează peste 500 de organizaţii de agricultură ecologică şi peste 80 de ţări.

I.F.O.A.M. organizează manifestări ştiinţifice, simpozioane, congrese mondiale, editează lucrări ştiinţifice şi de popularizare, adoptă la Congresele mondiale ..Caietul de sarcini cadru” important în unificarea mişcărilor de agricultură biologică, unde orice ţară poate interveni, corecta sau substitui unele prevederi.

Principiul de bază al agriculturii ecologice este ,,de a dezvolta agricultura ca un organism şi a o considera ca un ecosistem care se modelează în natură şi constituie o alternativă la intensivizare la specializare şi la dependenţă faţă de utilizarea produs Hor chimici”.

Principalele obiective ale agriculturii ecologice sunt:

– să realizeze produse agricole de înaltă calitate nutritivă şi în condiţii eficiente;

– să dezvolte şi să întărească sistemele vii pe parcursul ciclurilor de producţie;

– să menţină şi să amelioreze fertilitatea solului pe termen lung;

– să evite toate formele de poluare care pot rezulta din practica agricolă;

– să permită agricultorilor o remunerare justă ca satisfacţie a muncii lor şi un mediu de lucru sigur şi sănătos.

I.F.O.A.M.- înglobând toate cele trei curente ale agriculturii ecologice prezintă în caietul de sarcini elemente specifice tuturor. Ele nu se contrazic ci se completează având la bază aceleaşi principii, dar mai ales aceleaşi obiective nobile ale „menţinerii sănătăţii pământului, plantelor, animalelor şi omului”.

Bazele ştiinţifice ale agriculturii ecologice

Agricultura ecologică are la bază preocuparea conştientă de a urmări descoperirile ştiinţelor biologice.

Agricultura ecologică este ştiinţifică, ea integrând progresele ştiinţei vieţii, dar se sprijină şi pe „respectul faptelor” care obligă să se reţină practicile ale căror efecte sunt bune. chiar dacă explicaţia corelaţiilor acestora se face încă defectuos, datorită insuficienţei sau lipsei de cercetări aplicative.

Principalele elemente practice la care se raportează agricultura ecologică se referă la:

– menţinerea unor proporţii convenabile la nivelul exploataţiei agricole între diferitele grupe mari de
plante, precum şi realizarea

unor asolamente cât mai variate şi de lungă durată:

– efectuarea de asociaţii de culturi respectând principii ecologice;

– fertilizarea la suprafaţa solului, fără încorporare de materie organică proaspătă;

– lucrări moderate asupra solului;

– alegerea celor mai rezistente cultivare;

– prevenirea atacurilor de boli şi dăunători, folosindu-se mijloace fizice, tehnologice şi fitoterapeutice;

– extinderea lucrărilor manuale şi reducerea celor mecanice specifice în agricultură clasică

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here