Ecologia plantelor legumicole

155

RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU CĂLDURA

IMPORTANŢA CĂLDURII PENTRU PLANTELE LEGUMICOLE

Căldura este un factor deosebit de important pentru plantele legumicole. Cunoaşterea relaţiilor care există între căldură şi plantele legumicole prezintă importanţă teoretică, dar mai ales practică.

Căldura este un factor hotărâtor care influenţează întreaga gamă de pro­cese vitale ale plantelor. Germinaţia seminţelor, creşterea plantelor, înflorirea, fructificarea, durata fazei de repaus, precum şi asimilaţia, respi­raţia, transpiraţia şi alte procese fiziologice se petrec numai în prezenţa unei anumite tempera­turi. Temperatura influentează, de asemenea, foarte mult formarea clorofilei.

Temperatura influenţează durata perioadei de vegetaţie a plantelor legumicole. Astfel, în zonele cu temperaturi mai ridicate, perioada de ve­getaţie este mai scurtă, înfiinţarea culturilor se poate face mai devreme şi recolta se obţine mai timpuriu.

Un studiu efectuat asupra perioadei de apariţie a recoltei în diferite judeţe ale ţării au scos în evidenţă o întârziere de 5 săptămâni la tomatele în solar (20 V-a – 25 VI-a ), de 4 săptămâni la fasolea verde în câmp VI-a – 1 VII-a), de 2-3 săptămâni la varză şi ridichi în judeţele din nordul ţării şi zonele mai reci: ca Suceava, Bistriţa Năsăud, Harghita, fată de judeţele din sudul şi vestul ţării: ca Teleorman, Olt, Timiş, Arad etc.

Importanţa temperaturii pentru cultura plantelor legumicole reiese din relaţia care există între fotosinteză şi respiraţie. Astfel, intensitatea fotosintezei duce la acumularea unei cantităţi mari de substanţă uscată în plantă, însă intensificarea respiraţiei determină un consum ridicat de substanţe sintetizate anterior.

Fotosinteza, care este un proces fiziologic complex, prezintă o sporire de 1,5 – 1,6 ori la o creştere a temperaturii de 100C ( în intervalul O0C şi 30-350C). În schimb, respiraţia se intensifică de 2-2,5 ori la 100C. ‘

Fiecare specie legumicolă are o temperatură minimă, optimă şi maximă de vegetaţie (Maier, 1.,1969).

La temperatura minimă:

-procesele de asimilaţie şi dezasimilaţie au o intensitate minimă (F/R=1 );

-prelungirea temperaturii minime debilitează plantele;

-temperaturile sub acest nivel duc la moartea plantei.

La temperatura optimă:

-procesele biochimice se desfăşoară normal;

-are loc creşterea şi fructificarea plantelor (FIR> 1);

-nivelul temperaturii optime se stabileşte în funcţie de originea fiecărei specii.

-Nivelul de temperatură la care toate procesele biochimice şi fizio­logice se desfăsoară la intensitatea corespunzătoare unei creşteri şi dezvoltări echilibrate se numeşte optimum armonic (lndrea D. , 1992).

La temperatura maximă procesele de asimilaţie şi dezasimilaţie au intensitate mare, dar raportul F/R=l.

Depăşirea temperaturii maxime duce la: mărirea dezasimilaţiei, micşorarea asimilaţiei (FIR < 1); epuizarea plantelor; coagularea coloizilor; moartea plantelor.

GRUPAREA PLANTELOR LEGUMICOLE ÎN FUNCŢIE DE CERINŢELE FAŢĂ DE TEMPERATURĂ

Există mai multe posibilităţi de grupare a plantelor legumicole, în funcţie de cerinţele faţă de temperatură.

O clasificare mai completă împarte plantele legumicole în 5 grupe şi anume (Maier, I., 1969) :

1) Legume foarte rezistente la frig, în care intră anumite specii perene ca: reventul, sparanghelul, hreanul, măcrişul, tarhonul, ştevia, cardonul, anghinarea etc.

Aceste legume rămân peste iarnă în câmp şi suportă cu uşurinţă geru­rile, mai ales când sunt acoperite şi cu un strat de zăpadă. Temperatura de -100C este suportată cu uşurinţă de aceste specii, care nu pier nici la ­-20oC, în cazul în care această temperatură nu durează un timp mai îndelungat.

Unele observaţii făcute în legătură cu rezistenţa la frig a sparanghelu­lui, măcrişului şi cardonului au arătat că acestea au suportat şi temperaturi de -26 , -27°C.

Această adaptare la condiţiile vitrege de temperatură este foarte im­portantă pentru practica legumicolă, deoarece nu se impune luarea, în tim­pul iernii, de măsuri de protecţie a plantelor împotriva frigului.

2) Legumele rezistente la frig, în care sunt cuprinse cele mai multe specii bienale, ca: morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina, scorţonera, varza albă, varza de Bruxelles, bulboasele. Tot în această grupă intră şi unele specii de legume anuale, ca: spanacul, lăptuca, salata şi altele, care datorită acestei însuşiri se pretează la semănatul de toamnă. Suportă tem-

peraturi de 0° C ; temperatura minimă de încolţire este de 2-50C, iar temperatura optimă de creştere şi dezvoltare este de 18 – 23oC.

3) Legumele semirezistente la frig asimilează mai bine la temperaturi moderate, de 16-180C . Părţile aeriene ale plantelor din această grupă sunt distruse când temperatura de OoC durează mai mult timp. Un reprezentant tipic este cartoful.

4) Legumele pretenţioase la căldură, în care intră tomatele, ardeiul, vinetele, fasolea, dovlecelul şi altele.

Acestea au temperatura minimă de încolţire de 10 – 140C, optima de încolţire 20 – 250C, se dezvoltă bine la temperaturi de 25 – 300C, temperaturile de 3 – 50C, dacă persistă mai mult, duc la moartea plantelor (excepţie tomatele). Se cultivă obişnuit prin producerea prealabilă a răsadului; plantarea în câmp are loc după trecerea pericolului brumelor sau se iau măsuri de protejare; se pretează pentru culturi forţate în sere, răsadniţe şi solarii.

5)Legumele rezistente la căldură, în care intră castraveţii, pepenii galbeni, pepenii verzi, bamele. Acestea au temperatura minimă de încolţire de 14 – 160C; cresc şi fructifică bine la temperaturi de 28 – 320C; suportă şi temperaturi maxime de 35 – 400C; sunt distruse şi la tempera­turi pozitive de + 100C; înfiinţarea culturilor în câmp se face în mod obişnuit după data de 15 mai; se pretează pentru a fi cultivate în sere, solarii şi răsadniţe.

În mod obişnuit, în practică, legumele se împart doar în două grupe (Bălaşa M., 1973).

A. Plantele legumicole pretenţioase la căldură: pepenele galben, pepenele verde, castravetele, ardeiul, bamele, batatul, tomatele, vinetele. Temperatura minimă de germinare, 10-140C; temperatura optimă de creştere şi dezvoltare, 25-300C.

B. Plantele legumicole puţin pretenţioase la căldură: bobul, mazărea, ridichea, plantele legumicole din grupa verzei, morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina, mărarul, salata, sfecla, ceapa, usturoiul, prazul, legumele perene,cartoful. Temperatura minimă de germinare, 3-50C; temperatura optimă de creştere şi dezvoltare, 14-200C.

CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE TEMPERATURĂ ÎN FUNCŢIE DE FENOFAZE

Cunoaşterea cerinţelor plantelor legumicole faţă de temperatură, în diferite faze de creştere şi stadii de dezvoltare, ne dă indicaţii practice cu privire la momentul aplicării diferitelor lucrări şi de dirijare a acesteia.

În timpul germinării seminţelor şi până la răsărirea plantelor este nece­sară o temperatură mai ridicată, echivalentă cu limita superioară a valorii temperaturii optime pentru fiecare specie legumicolă. În condiţii de căldură corespunzătoare, procesele biochimice se produc într-un timp mai accele­rat. În felul acesta se pierde o cantitate mai mică de substanţe nutritive în timpul procesului de respiraţie, deoarece durata acestuia este scurtă.

Dacă se menţine o temperatură mai scăzută timp îndelungat după declanşarea procesului de germinare, seminţele pierd cantităţi mai mari de substanţe hrănitoare de rezervă, prin procesul de respiraţie, începând, în asemenea condiţii, procesul de alterare; deci o parte din ele chiar pier (se produce fenomenul de “clocire”).

Timpul necesar pentru germinare a seminţelor de plante legumicole este influenţat de temperatura solului.

După răsărirea plantelor până la apariţia primei frunze adevărate, temperatura optimă este mai scăzută decât în timpul germinării. Procesul de asimilare în această fază este mai lent, plantele trăind pe seama hranei de rezervă din seminţe. Este necesară menţinerea unei temperaturi mai scăzute cu 5 – 70C timp de cel puţin 4 – 7 zile după apariţia germenului şi până la formarea primei frunze adevărate.

În faza de răsad temperatura se dirijează cu atenţie. În timpul repicării se ridică temperatura pentru a stimula procesele de calusare la nivelul sistemului raticular.

Prin modul în care temperaturile sunt dirijate în primele faze de vege­taţie, se influenţează perioadele de creştere şi dezvoltare a plantei, precocitatea şi nivelul producţiei. De exemplu, la tomate diferenţierea primelor flori are loc în general la 9 – 12 zile după formarea cotiledoanelor.

Dacă temperatura se menţine mai coborâtă se poate influenţa timpul de formare a primei inflorescenţe şi numărul de flori în inflorescenţă.

La tomate, importanţă deosebită trebuie acordată celor două faze numite “senzitive”. În cadrul acestor două faze se produce inducerea primei infloresccnţe pe tulpină şi numărul de flori în cadrul acesteia.

Începutul, durata şi sfârşitul acestor faze senzitive depind de temperatură.

Faza senzitivă l începe în a 6 – a zi de la germinarea seminţelor, când temperatura este egală cu 18-190C. Când temperatura este 24°C această fază se încheie în a 12 – a zi de la germinarea seminţelor.

Când temperatura este mai coborâtă se va face inducerea primei inflorescenţe mai devreme şi va apărea după un număr mai redus de frunze. Când temperatura este mai mare, prima inflorescenţă va fi inserată după un număr mai mare de frunze.

Faza senzitivă 2 începe în a 6 – a zi şi se termină în a 15 – a zi de la germinarea seminţelor când temperatura e mai coborâtă. La temperatură mai ridicată (24°C), această fază începe în a 12 – a zi şi nu se încheie în a 18 – a zi de la germinarea seminţelor.

Efectul acestei faze în relaţie cu temperatura este următorul: când temperatura este mai coborâtă în inflorescenţă se va forma un număr mai mare de flori şi va creşte procentul inflorescenţelor ramificate. Când temperatura este mai ridicată în inflorescenţă se vor forma mai puţine flori, iar inflorescenţele vor fi neramificate.

Fiind interesaţi să asigurăm un număr cât mai mare de flori în inflo­rescenţă, vom avea în vedere temperaturi mai coborâte (Voican v., 1984).

La rezultate asemănătoare a ajuns şi Stan N. (1975). A constatat că temperaturile mai coborâte în faza de răsad determină o sporire a numărului de muguri floriferi în inflorescenţe şi o scădere a numărului de frunze până la prima inflorescenţă.

Utilizând temperaturi scăzute în faza de răsad se observă o activitate mai mare a catalazei, cu efect direct asupra creşterii conţinutului în zahăr al frunzelor şi tulpinilor. Aceasta face ca la plantarea în câmp răsadurile să suporte mai uşor temperaturile scăzute, care survin accidental şi în spe­cial primăvara devreme.

Prin intermediul temperaturii se reglează, de regulă şi creşterea plan­telor în lungime. Astfel, când temperatura este mai coborâtă, plantele sunt mai scurte, dar mai viguroase şi cu rezistenţă mai bună. În schimb, la temperaturi ridicate are loc alungirea plantelor şi diminuarea rezistenţei lor mecanice.

În timpul fazei de creştere vegetativă este necesară o temperatură mai mare, apropiată de valoarea limitei inferioare a temperaturii optime, în cadrul fiecărei specii.

În timpul perioadei creşterii de reproducere plantele au nevoie de cantitatea cea mai mare de căldură, temperatura fiind apropiată de va­loarea limitei superioare a temperaturii optime.

În timpul fazei de repaus, fie că este vorba de faza de repaus din timpul perioadei de sămânţă, fie de cea din cadrul perioadei de crestere, este necesară cea mai scăzută temperatură din tot timpul vieţii plantelor, în jur de 0ºC.

La unele specii se remarcă existenţa unor cerinţe exprese în anumite faze. De exemplu, la ceapa pentru stufat, rădăcina creşte mai bine la 4­60C, iar frunzele cresc mai bine la 150C; legumele pentru fructe (tomate, ardei, vinete) reacţionează mai bine când temperatura în timpul creşterii fructelor este mai ridicată.

Markov şi Haev au stabilit o formulă cu ajutorul căreia se poate apre­cia temperatura optimă de care au nevoie plantele legumicole în diferite faze de creştere.

T= t±7C º

T este temperatura optimă pe fenofaze;

t este temperatura cea mai favorabilă pentru creştere.

Valoarea lui t pentru cele mai multe specii de legume este:

250C – castraveţi, pepeni; 220C – tomate, ardei, vinete;190C – ceapă verde, 160C – salată verde, spanac, pătrunjel pentru frunze; l3°C – varză, conopidă, gulii, ridichi.

Aplicând formula în cazul castraveţilor, se obţin următoarele temperaturi pe faze:

– faza de germinaţie …………….. t + 7 = 25 + 7 = 32oC;

– faza cotiledonală ………………… t – 7 = 25 – 7 =18oC;

– faza plantării ….. ………………… t + 7 = 25 + 7 = 320C;

– faza creşterii vegetative pe timp însorit………………………t + 7= 25 + 7 = 320C;

-faza creşterii vegetative pe timp noros …………………. t -7 = 25 – 7 = 18°C.

Se apreciază că abaterile de 14ºC faţă de temperatura optimă delimi­tează temperaturile minime şi maxime pentru fiecare specie. La castravete acestea sunt de 11ºC şi 39ºC, la tomate de 8ºC şi 36ºC, iar la salată 2ºC şi 30ºC (Indrea D.,1992).

CORELAREA TEMPERATURII CU CEILALŢI FACTORI DE VEGETAŢIE

Cu lumina, temperatura se corelează direct proporţional. Când lumina este puternică procesul de fotosinteză este mai ridicat. În acest timp este nevoie de temperatură mai ridicată pentru ca procesele fiziologice să se desfăşoare în condiţii optime. În zilele noroase temperatura se menţine mai coborâtă cu 2-3ºC fată de cele senine.

În cursul nopţii, în lipsa luminii asimilaţia se opreşte, intensificându-­se respiraţia. Pentru ca plantele să-şi păstreze o cantitate cât mai mare de asimilate trebuie să coborâm temperatura în timpul nopţii cu circa 4-6aC.

Este necesar să se facă economie de asimilate în plante atunci când fotosinteza a fost precară, din cauza luminii insuficiente şi să se stimuleze transferul substanţelor atunci când în plantă există substanţe acumulate din abundenţă.

În acest sens s-au realizat primele încercări de modelare a temperaturii pentru noapte şi ziua următoare pe baza bilanţului radiaţiei din ziua anterioară (Voican V.,1984).

Combinarea acestei metode de programare cu evoluţia specifică diurnă va fi în măsură să răspundă nevoilor plantei şi producţiei.

Între temperatură şi umiditate există un raport direct proporţional. La temperaturi mai coborâte plantele absorb mai puţină apă, iar la tempera­turi mai ridicate, mai multă apă. Umiditatea ridicată micşorează rezistenţa plantelor la temperaturi scăzute, iar în condiţii de umiditate abundentă şi temperatură scăzută, plantele legumicole suferă de seceta fiziologică, sis­temul radicular funcţionează foarte slab, neputându-se aproviziona cu apa necesară, deşi aceasta este din abundenţă în sol. În condiţii de umiditate redusă şi temperatură ridicată se veştejesc şi se grăbeşte trecerea lor în faza de reproducere, în detrimentul producţiei (Chilom, Pelaghia,1991).

Când cei doi factori se găsesc în exces este favorizat atacul bolilor criptogamice, se întârzie trecerea plantelor legumicole de la care se con­sumă fructele în perioada de reproducere, datorită unei creşteri vegetative exagerate, iar uneori plantele nu mai fructifică. În situaţia în care tempera­tura şi umiditatea au valori foarte scăzute, procesele vitale ale plantelor sunt mult încetinite sau sistate. Umiditatea atmosferică prea ridicată determină închiderea stomatelor, transpiraţia frunzelor se reduce şi temperatura creşte mult în ţesuturile frunzei, micşorând capacitatea de asimilaţie şi determinând dereglări grave de metabolism (Altergott, 1963, citat de Indrea, 1992).

Temperatura aerului în cazul culturilor adăpostite este în funcţie şi de concentraţia atmosferei în CO2. Temperatura trebuie să fie mai ridicată când concentraţia în CO2 este mai mare şi lumina mai puternică şi mai redusă când concentraţia în CO2 este mai mică. La temperaturi mai ridicate plantele folosesc mai bine elementele nutritive din sol. La temperaturi mai mici de l5oC fos­forul nu se mai asimilează.

Un aspect deosebit este dirijarea temperaturii în funcţie de mediul în care se află diferitele organe ale plantelor (în sol sau în atmosferă).

În general, în variaţia temperaturii din sol şi cea din atmosferă trebuie să existe un raport direct proporţional, dar se înregistrează şi unele as­pecte particulare. Astfel, plantele pretenţioase la căldură (tomate, ardei, vinete, castraveţi) ca şi unele dintre cele mai puţin pretenţioase la căldură (ceapa pentru stufat, mărarul) reactionează favorabil la o încălzire a solului cu 2 – 30C mai mult decât temperatura din atmosferă.

Sunt şi plante legumicole, de exemplu din familia Cruciferae şi Compositae, care reacţionează negativ la o temperatură ridicată în sol. Pentru plantele din această ultimă categorie, în sol este necesară o tempe­ratură mai mică cu câteva grade decât cea din atmosferă (Maier 1.,1969).

La culturile în câmp liber pot apărea mai frecvent temperaturi mai mici decât cele optime, provocate de scăderile accidentale ale tempera­turii sub influenţa curentilor de aer de provenienţă polară.

Temperaturile prea scăzute, brumele târzii de primăvară sau cele timpurii de toamnă, gerurile din timpul iernii pot produce pagube mari cul­turilor legumicole. Astfel, speciile legumicole pretenţioase la căldură pot fi distruse chiar la temperaturi pozitive de 3 – 5oC, dacă asemenea tem­peraturi se menţin 4 – 5 zile, datorită tulburărilor metabolice. Se produce un dezechilibru între asimilaţie şi dezasimilaţie deoarece la scăderea temperaturii de la 25oC la 5oC s-a constatat că activitatea catalazei se reduce de 28 de ori, în timp ce activitatea oxidazei scade în proporţie de 14 ori faţă de nivelul iniţial, se acumulează astfel produşi intermediari de dezasimilaţie cu acţiune toxică asupra celulelor. La temperaturi scăzute pozitive are loc un schimb redus de substanţe şi o dereglare a proteinelor (Indrea D., 1992). Speciile rezistente la frig (varză, gulii, morcov) pot rezista la îngheţuri de – 5oC – – 80C dacă sunt călite şi dezgheţul se pro­duce lent. La salată şi spanac plantele rezistă şi la îngheţuri de -180C, în timp ce plantele necălite pier la – 20C – -3°C. În iernile lipsite de zăpadă, gerul cauzează leziuni în zona medulară a hipocotilului, care ulterior se pot cicatriza. Dacă leziunile se produc la nivelul vaselor conducătoare şi a cambiului, plantele pier sau rămân nedezvoltate. La unele culturi care iernează în câmp (salată, spanac, ceapă verde), dacă plantele nu sunt acoperite cu zăpadă sau cu alte materiale (frunze, paie, pleavă) se poate produce decălirea, “descălţarea”, datorită creşterii temperaturii în timpul zilei sau “seceta fiziologică”, datorită faptului că apa nu poate fi absorbită din solul îngheţat.

La culturile din sere poate fi mai frecventă situaţia apariţiei temperaturilor mai mari decât cele optime, generate de radiaţia solară excesivă din lunile de vară. Şi temperaturile care depăşesc mult nivelul celor maxime reduc intensitatea fotosintezei, intensifică respiraţia şi au un efect nefavorabil asupra plantelor legumicole. Când sunt însoţite de secetă determină ofilirea plantelor, emiterea prematură a tulpinilor florifere (salată, spanac, ridichi de lună), apar arsuri pe frunze şi fructe (tomate, ardei), se formează rădăcini spongioase (ridichi), are loc pierderea viabilitătii polenului (Stan N., 1992).

RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU LUMINA

ÎNSEMNĂTATEA LUMINII PENTRU PLANTELE LEGUMI­COLE

Lumina este un factor deosebit de important pentru plantele legumicole deoarece stă la baza procesului de fotosinteză. Şi alte procese fizio­logice ca: respiraţia, transpiraţia, depind în foarte mare măsură de prezenţa, intensitatea şi calitatea luminii.

Pentru culturile legumicole lumina prezintă importanţă mai mare decât pentru cultura plantelor de câmp, deoarece eşalonarea producţiei de legume proaspete în tot cursul anului, inclusiv iarna, este condiţionată în cea mai mare măsură de acest factor.

Radiaţia luminoasă exercită o influenţă multilaterală asupra plantelor legumicole.

Cunoaşterea cerinţelor particulare ale speciilor şi soiurilor plantelor legumicole faţă de lumină, formate ca urmare a evoluţiei lor filogenetice şi originii ecologogeografice, este foarte folositoare pentru practică. Cerinţele plantelor faţă de lumină stau la baza întocmirii suc­cesiunilor şi asociaţiilor de plante legumicole atât la cultura în câmp, cât mai ales la cea forţată şi protejată, în vederea folosirii intensive a terenului.

Expunerea la radiaţia solară a bulbilor de ceapă sau a seminţelor de fasole, pe o

perioadă de câteva zile, determină sporirea capacităţii de păstrare.

Lumina poate fi o măsură tehnologică de îmbunătăţire a calitătii unor legume.

Împiedicarea radiaţiei luminoase de a ajunge la unele părţi ale plantelor, de exemplu la ţe1ina pentru peţiol, cardonul, cicoarea de grădi­nă, sparanghelul duce la etiolarea acestora şi îmbunătăţirea ca1ităţii pen­tru consum, dispărând gustul amar, nemaiavând clorofilă (Voican V.,1984).

Lumina prezintă importanţă deosebită în producerea răsadurilor de legume, de intensitatea şi durata acesteia depinzând timpul necesar pentru obţinerea unor răsaduri de calitate.

CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE FOTOPERIOADĂ

Speciile legumicole cultivate la noi în ţară provin din cele mai diferite zone ale globului pământesc.

De aceea cerinţele acestora şi sensibilitatea faţă de lumină nu pot fi aceleaşi.

În funcţie de durata zilei de iluminare, speciile legumicole se împart în trei grupe principale.

Plante de zi lungă: spanacul, salata, ridichea, varza, mărarul, morco­vul, ceapa, mazărea ş.a. Sunt originare din zone mai nordice. Necesită zil­nic 15 – 18 ore lumină.

Plante de zi scurtă: tomatele, ardeii, vinetele, fasolea, castraveţii, pepenii. Sunt

originare din zone sudice. Pretind zilnic 12 ore de iluminare.

Plante indiferente: diferite soiuri de tomate şi salată.

Durata zilei de lumină, respectiv a perioadei de în­tuneric, suferă modificări însemnate

în cursul anului. Durata zilei de lumină este de circa 8 – 9 ore în lunile de iarnă şi de 14 – 15 ore în lunile de vară.

Dacă plantele legumi­cole sunt cultivate în alte condiţii de durată zilei lumină, îşi

prelungesc perioada de vegetaţie, înfloresc şi fructifică mai târziu sau chiar deloc, îşi schimbă habitusul.

De aceea, pentru obţinerea unor producţii mai bune la plantele de la care se consumă

fructele sau la producerea seminţelor, trebuie asigurate condiţiile de iluminare cerute de fiecare specie în parte.

Exemplu: dacă ardeiul este semănat la 15 a XII – a se realizează primele recoltări după 134 zile, dacă se seamănă la 15 a II -a, primele recoltări se fac după 113 zile.

În unele cazuri schimbarea duratei de iluminare este folositoare pen­tru practică.

Astfel, spanacul, ridichea de lună, unele soiuri de salată, care sunt plante de zi lungă, cu1tivate primăvara şi toamna, deci în condiţii de zi scurtă, au o creştere puternică, dar fructifică mai târziu sau deloc. Aceste însuşiri sunt favorabile deoarece de la aceste plante se consumă părtile vegetative. În timpul verii, spanacul, salata, ridichile de lună, emit uşor

tulpini florale, fenomen nedorit în practică. De asemenea, ceapa verde are o creştere mai intensă în condiţii de zi scurtă.

La conopidă, inf1orescenţa îşi menţine calitatea corespunzătoare o perioadă de timp mai lungă atunci când aceasta se obţine la o fotope­rioadă mai scurtă şi invers, evoluează foarte repede către etapa de creştere a tulpinii florale şi înfloririi, dacă se obţine la o fotoperioadă mai lungă.

De altfel, la conopidă, prin tehnologie se asigură acoperirea căpăţânii cu frunze proprii, pentru a evita brunificarea ce poate apărea în prezenţa luminii.

Varza chinezească, varza timpurie, gulia, în condiţiile unei fotope­rioade lungi, nu asigură producţii corespunzătoare.

La tomate, fotoperioada mai scurtă grăbeşte apariţia inf1orescenţelor, în timp ce fotoperioada mai lungă întârzie apariţia inflorescenţelor.

La mazăre lungimea zilei este un factor de mare importanţă, iar ziua lungă este

preferată sau chiar indispensabilă pentru o bună înflorire (Wellensiek, 1970).

Influenţa duratei zilei la mazăre este diferită. Astfel, o linie foarte tardivă nu formează flori la o fotoperioadă de 8 sau 12 ore, înfloreşte târziu la 16 ore şi mult mai devreme la 20 ore. O mutantă semitârzie, obtinută din prima linie (tardivă) prin mutageneză nu înfloreşte la 8 ore şi formează boboci florali la 12 ore. Înfloreşte rnai devreme la 16 ore. O mutantă timpurie formează muguri florali la toate lungimile zilei, dar mai devreme, pe măsură ce lungimea zilei creşte.

Efectul lungimii zilei este foarte mult influenţat de temperatură.

Astfel, mutanta M, crescută la temperaturi de 1l °C, 130C, 170C, şi 200C la o fotoperioadă de 8 ore, 12 ore, 16 ore oferă o bună ilustrare.

La 110C s-au format muguri florali 100% din plante la toate fotoperioadele. Pe măsură ce a crescut lungimea zilei, numărul de zile de la semănat la înflorire a scăzut. Rezultatele la l3°C sunt similare cu cele obişnuite la 110C, cu deosebire că numărul de zile a fost con­siderabil mai mic, ca efect al temperaturii asupra ratei de creştere. La 170C nu s-au format mai multe flori la fotoperioada de 8 ore şi numai de 37% la fotoperioada de 12 ore. Numărul de zile la 12 ore este sem­nificativ mai mare faţă de cel corespunzător la l30C (97 faţă de 84). Este clar că la 170C cerinţele pentru zi lungă nu au crescut. La 20°C nu au fost mai multe flori la toate între 8 şi 12 ore, astfel că cerinţele faţă de zi lungă au crescut.

În concluzie, pe măsură ce temperatura creşte, cerinţele faţă de lungimea zilei minimă (lungimea zilei critică) cresc.

CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE INTENSITATEA LUMINII

Intensitatea luminii, care este sinonimă cantităţii de radiaţie solară,determină principalele modificări din climatul general al oricărei zone geografice,fiind dependentă de înălţimea soarelui.

Intensitatea luminii are o dinamică specifică pentru fiecare lună a anului, importanţă deosebită prezentând însă perioada octombrie – martie, în care radiaţia luminoasă constituie un factor limitativ pentru culturile protejate din ţara noastră.

La nivelul plantelor, intensitatea luminii este mult mai redusă decât în exteriorul serei deoarece o parte din radiaţie este reflectată, penetrată sau absorbită, într-o măsură dependentă de unghiul de incidenţă al razelor, de calitatea şi starea de curăţenie a geamurilor.

Din radiaţia ajunsă la nivelul plantelor numai o anumită cantitate (5%) este folosită în procesul de fotosinteză.

În condiţiile specifice ţării noastre, intensitatea luminii poate ajunge, în lunile de vară, de la 30 – 40 kluxi, până la 100 kluxi. În lunile de iarnă, intensitatea luminii este de 4 – 10 kluxi.

Creşterea continuă a fotosintezei are loc până ce intensitatea luminii ajunge la circa 50 klucşi. De la acest nivel intensitatea fotosintezei rămâne aproape constantă până la circa 100 kluxi.

Cercetările întreprinse de fiziologi au arătat că plantele asimilează cel mai bine când intensitatea luminii este de 20 – 30 kluxi.

În funcţie de intensitatea luminii, speciile legumicole se grupează în mai multe categorii:

Plante nepretenţioase la intensitatea luminii: ceapă pentru frunze, sfe­cla pentru frunze etc. Reuşesc o creştere corespunzătoare la o intensitate a luminii de 1000 – 3000 lucşi. Pot fi cultivate cu succes primăvara devreme sau iarna.

Plante puţin pretenţioase la intensitatea luminii: spanacul, ridichile de lună, mărarul, pătrunjelul, morcovul, ţelina, reventul s.a.

Cer radiaţie luminoasă cu intensitatea de 4000 – 6000 luxi. Se cultivă primăvara devreme. Unele se pot cultiva forţat în sere pe timpul iernii.

Pretenţioase la intensitatea luminii: tomatele, ardeiul, vinetele, cas­travetele, pepenele galben, bamele, fasolea. Cer în medie 8000 luxi pentru o creştere şi o dezvoltare optimă. Se cultivă în zonele cele mai favorabile. Forţat se cultivă în sere pe baza unor tehnologii speciale, în funcţie de intervalul calendaristic.

Plante care nu au nevoie de lumină la formarea organelor comestibile: conopida, andivele, sparanghelul, ciupercile etc.

Datorită însemnătăţii lor alimentare şi economice plantele, preten­ţioase la lumină au constituit obiectul a numeroase cercetări stiinţifice dintre care o bună parte se referă tocmai la efectul luminii sub toate as­pectele.

La tomate, fructificarea este pe deplin asigurată când intensitatea luminii atinge la amiază cel puţin l0 kluxi.

Plantele tinere de tomate îşi menţin capacitatea de fructificare chiar la o lumină cu intensitate de 3000 luxi şi o fotoperioadă de 9 ore, dacă tem­peratura în timpul zilei este de cel puţin de 180C, iar în timpul nopţii până 140C (Voican V.,1972).

Evoluţia pozitivă a florilor din inflorescentă are loc când intensitatea medie a luminii depăşeşte 4 – 5 kluxi, până la 25 kluxi, determinând o sporire a ratei de creştere cu 17% (Voican V.,1972).

Ridicarea intensităţii luminii duce la diminuarea semnificativă a numărului de noduri până la prima inflorescenţă, independent de fotoperioadă(Wittwer, 1968).

La tomate, numeroase cercetări au arătat că numărul de frunze până la prima inflorescenţă este influenţat de intensitatea lumi­noasă şi de temperatură (Dieleman J., Heuvelink E.,1992). Astfel, la 150C şi intensitatea luminoasă mai mare, prima inflorescenţă se formează mai repede comparativ cu temperatura de 250C. Numărul de zile până la iniţierea florală descreşte prin creşterea luminii (Kinet,1977).

La ardeiul gras s-au întreprins cercetări privind influenţa luminii asupra răsadurilor (Popescu V.,1978). S-au stabilit 24 date de semănat pe parcursul a 2 ani.

Determinările efectuate au scos în evidenţă faptul că toate elementele ce caracterizează răsadurile, respectiv înălţimea, grosimea, suprafaţa foliară, greutatea poaspătă şi uscată se corelează pozitiv cu cantitatea de lumină primită de plante.

S-a constatat existenţa unei corelaţii negative, foarte semnificativă, între numărul de zile de la semănat până la formarea bobocilor şi cantitatea de lumină primită de plante.

Coeficientul de regresie ne arată că prin creşterea cantităţii de lumină cu 1000 kluxi, timpul necesar până la formarea bobocilor se reduce cu 2,6 zile.

Răsaduri corespunzătoare se pot obţine într-un timp cuprins între 5 zile când s-a semănat la 1 mai la o durată medie a zilei de lumină de 14,4 ore şi o intensitate luminoasă de 20 kluxi şi 107 zile când s-a semănat la 1 noiembrie, la o durată medie a zilei de 7,8 ore şi o intensitate luminoasă de 3000 luxi .

Aceste rezultate sunt utile pentru tehnologi în vederea planificării datelor de semănat pentru producerea răsadurilor.

Experienţe efectuate cu ardeiul gras la 2000 luxi, 3000 luxi si 5000 luxi au arătat că plantele evoluează pozitiv spre fructificare numai la o intensitate luminoasă ce depăşeşte 5000 luxi (Popescu V., l978).

Efectul intensităţii luminii asupra plantelor este condiţionat şi de tem­peratură şi de concentraţia în CO2. La o temperatură mai scăzută plantele de ardei valorifică mai bine o intensitate mai slabă a luminii.

La varza de Bruxelles creşterea cea mai bună a plantelor s-a înregis­trat la temperatura de 170C şi intensitatea luminoasă 33000 jouli/cm2 (Kranenberg H.G.,1974).

Tomatele, ardeiul gras şi castraveţii s-au semănat în seră la intervale regulate tot timpul anului. S-a calculat relaţia dintre rata relativă de creştere şi lumina zilnică. Rata relativă de creştere pentru tomate şi cas­traveţi a fost apoximativ la fel, iar pentru ardei a fost cu 25% mai mică. Reducerea nivelului luminii cu 1 % va conduce la o reducere cu 1 % a pro­ducţiei în sere (Bruggink T.G. şi Heuvelink E.,1987). Reacţia plantelor mature faţă de intensitatea luminii este diferită de cea a plantelor tinere (Challa şi Schapendonk,1984).

Efectul intensităţii luminii asupra plantelor legumicole este condiţionat şi de ceilalţi factori de mediu. Astfel, la tomate pentru un anu­mit nivel al intensitătii luminoase, diferentierea florilor are loc mai devreme la temperatură mai coborâtă (l7°C), decât la una mai ridicată (240 C sau 30°C) (Takahashi şi colab.,1913).Acţiunea luminii este core­lată pozitiv cu cea a temperaturii şi concentraţia în CO2 .Se observă că rata fotosintezei nete a avut valorile cele mai ridicate la cas­traveţi la o intensitate luminoasă de 40 kluxi, concentraţia în CO2 de 0,1% şi temperatura de 25-30cC.

Pentru culturile legumicole ce se efectuează în sere în timpul iernii este important să se cunoască şi “zona greutăţii egale” numită şi “punct de compensaţie”, care reprezintă momentul când cantitatea de carbon fixată în procesul de fotosinteză este egală cu cea eliberată prin respiraţie (Voican V.,1984 ). La plantele în plin soare, această situaţie poate apărea la 500 – 1000 luxi, iar la cele de umbră la 100 – 300 luxi. Când temperatura scade, zona de egalitate se deplasează spre intensităţi mai slabe ale luminii. De aceea, la culturile protejate, când scade intensitatea lumi­noasă, trebuie să se acţioneze şi asupra temperaturii.

La cultura legumelor în câmp liber se cunosc cazuri când intensitatea prea ridicată a luminii nu este favorabilă. Cel mai adesea o astfel de situaţie apare tocmai în perioada anului cu radiaţia naturală mai scăzută, când după un anumit număr de zile cu nebulozitate ridicată apar zile com­plet senine. Trecerea bruscă de la o radiaţie luminoasă slabă la una puter­nică determină un şoc fiziologic în plante, la nivelul cloroplastelor, numit “solarizaţie”. Gradul de vătămare a aparatului fotosintetic este cel mai pronunţat la temperaturi ridicate (Sălăgeanu,1972). Pentru adaptarea plantelor la schimbarea intensităţii luminii, în ambele sensuri, este nece­sară o anumită perioadă de timp. Astfel, la tomate adaptarea plantelor obţinute la 3 sau 6 kluxi pentru lumina de peste 15 kluxi durează 8 – 10 zile (Voican V., 1977).

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here