Legumicultura in sistem integrat

82

CULTIVAREA PLANTELOR LEGUMICOLE ÎN SISTEM INTEGRAT

6. 1. înmulţirea plantelor legumicole

înmulţirea reprezintă proprietatea plantelor de a se multiplica, respectiv de a-şi spori numărul de indivizi.

6.1.1. înmulţirea sexuată (reproducerea sexuată).

Reprezintă proprietatea plantelor de a lăsa urmaşi prin intermediul unor gârneţi sexuali, care în dezvoltarea lor repetă aproape în întregime stadiile, transformările şi modificările petrecute dea lungul filogenezei şi ontogenezeiplantelor.

Pentru înmulţire se folosesc seminţe la: tomate, ardei, vinete, castraveţi, dovlecei, pepeni, dovleac, varză, conopidă, gulie, ceapă, praz, bame, frunzoase ctc, sau fructe uscate indehiscente, impropriu denumite “seminţe” (termenul este acceptat în practică) la: morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, sfeclă roşie, spanac, salată, cicoare, anghinare etc.

Avantaje:

– coeficient mare de multiplicare, de la o singură plantă obţinându-se un număr mare şi foarte mare de seminţe;

– capacitatea bună de păstrare a seminţelor timp de 2-7 ani^ datorită conţinutul redus de apă, compoziţiei chimice şi condiţiilor de temperatură şi umiditate cerute în spaţiile de depozitare;

– au un volum mic, se pot manevra uşor şi ocupă un spaţiu de păstrare redus;

– operaţiunile de ambalare se pot face mecanizat;

– se pot crea rezerve de seminţe, pentru situaţiile critice;

– asigură semănatul mecanizat şi chiar de precizie, dacă se folosesc maşini speciale, utilizându-se o cantitate mai mică de seminţe în comparaţie cu folosirea metodei vegetative de înmulţire;

– seminţele permit introducerea în practică a hibrizilor valoroşi, care manifestă fenomenul heterozis.

Dezavantaje:

impurificarea soiurilor în condiţiile nerespectării unor cerinţe tehnologice impuse culturilor semincere;

– sămânţa hibridă se obţine cu cheltuieli mari, dar cu toate acestea hibrizii îşi fac din ce în ce mai mult prezenţa în cadrul culturilor legumicole, fiind foarte valoroşi, având imprimate caracteristici genetice de rezistenţă la atacuri şi alţi factori adverşi.

însuşirile cantitative şi calitative ale seminţelor de plante legumicole

Pentru practica legumicolă o importanţă deosebită o prezintă ansamblul însuşirilor cantitative şi calitative ale seminţelor, care se pot grupa astfel:

însuşiri morfologice (fizice) – care reprezintă un grad de specificitate în funcţie de specie şi cultivar, având un caracter stabil (conturul, forma, aspectul suprafeţei) sau variabil (mărimea, culoarea, luciul, aroma);

însuşiri biologice – ce reflectă aspectul calitativ al zestrei ereditare şi al potenţialului vital în ansamblu: ereditatea, autenticitatea, provenienţa, însuşiri ce trebuie asigurate şi menţinute prin lucrările specifice care se aplică culturilor semincere;

însuşiri fiziologice ~ care asigură şi arată potenţialul vital al seminţelor şi sunt reprezentate de: viabilitate, facultatea germinativă şi energia germinativă, însuşiri ale căror valori trebuie să se păstreze în limitele standardelor stabilite, în funcţie de specie şi clasa de calitate, valori ce sunt atestate prin certificatele de puritate biologică şi buletinele de analiză, elaborate de laboratoare de specialitate judeţene;

însuşiri tehnologice – ce reprezintă o consecinţă a atenţiei .acordate tehnologiilor aplicate în culturile semincere, prin lucrările specifice efectuate, în scopul obţinerii de seminţe viguroase, sănătoase şi lipsite de impurităţi, precum şi a momentului şi modului de extragere, uscare, condiţionare şi păstrare a seminţelor. Sunt reprezentate de: puritatea fizică, umiditate, starea sanitară, puterea de străbatere, masa medie a 1000 de boabe (MMB) şi valoarea culturală.

Puritatea fizică (P%) – reprezintă însuşirea seminţelor de a fi’ lipsite de corpuri străine, impurităţi, reprezentând cantitatea de seminţe întregi, normal dezvoltate care aparţin speciei sau probei analizate şi se exprimă procentual din greutate.

Se stabileşte cu ajutorul formulei:

P= greutatea seminţelor curate (pure) (supra) greutatea totală a probei analizate

Facultatea germinativă sau germinaţia totală (Fg %) reprezintă însuşirea seminţelor de a produce germeni normali într-un anumit interval de timp, bine stabilit, în condiţiile de germinare specifice pentru fiecare specie legumicolă, exprimarea făcându-se procentual din|numărul total de seminţe pure, din proba supusă analizei.

Facultatea germinativă este influenţată de factorii interni: specia, perioada de postniaturaţie, structura tegumentului seminal] vârsta, compoziţia chimică etc şi externi: apa, oxigenul, căldura etc. De aceea trebuie luate măsuri speciale, corespunzătoare producerii şi păstrării seminţelor.

Energia germinativă este o noţiune mai complexă decât facultatea germinativă, ilustrând faptul că un lot de seminţe poate genuina mai rapid şi mai uniform decât altul, practic fiind necesar ca germinaţia să fie cât mai rapidă şi grupată. Se stabileşte odată cu facultatea germinativă dar într-un interval de timp de î/3 sau 1/2 din durata de determinare a acesteia.

Valoarea culturală (Vc) sau sămânţa utilă reprezintă un indiciu tehnologic, care se stabileşte pe baza facultăţii germinative şi a purităţii seminţelor, reprezentând procentul de seminţe pe care se contează că ar da plante viabile, în anul de folosire.

6.1.2. înmulţirea asexuată (vegetativă).

Este cea mai veche şi mai simplă metodă de înmulţire şi se foloseşte la speciile de plante legumicole care în condiţiile din ţara noastră nu formează seminţe (hreanul, batatul, cartoful, usturoiul, ceapa de Egipt etc.) sau chiar dacă formează seminţe înmulţirea vegetativă este mai avantajoasă (leuşteanul, tarhonul, cardonul etc.) transmiţând la descendenţi însuşirile valoroase pe care le au plantele mamă şi obţinând producţii chiar în primul an de cultură.

In practică se utilizează mai multe metode de înmulţire vegetativa

înmulţirea prin bulbi şi bulbili. Se aplică la ceapa eşalotă (Vlaşiţa-bulbi), usturoi şi ceapa de Egipt (bulbili) recurgându-se la detaşarea bulbililor şi plantarea lor în câmp toamna (septembrie) sau primăvara devreme (martie), manual sau mecanizat.

înmulţirea prin tuberculi se utilizează la cartof. Se folosesc tuberculi din fracţiunile mici cu diametrul de 30-45 mm, sau mijlocii cu diametrul de 45-60 mm, care se plantează întregi, mecanizat sau manual şi uneori tuberculi mari, peste 60 mm diametru, care se secţionează longitudinal pentru o echilibrare mai bună a mugurilor pentru fiecare porţiune. Se plantează manual primăvara sau vara.

înmulţirea prin rizomi se practică la măcriş, ştevie, revent, folosindu-se porţiuni de rizomi care prezintă câţiva muguri vegetativi. Plantara se face primăvara devreme.

înmulţirea prin rădăcini tuberizate se practică la hrean şi batat. La hrean se folosesc rădăcini cu lungimi de 5-15 cm şi grosimi de 0,5-2 cm având muguri la ambele extremităţi, iar cei de pe porţiunea intermediară trebuie înlăturaţi prin frecare cu o cârpă aspră sau prin răzuire. Pentru păstrarea polarităţii la plantare, rădăcinile se secţionează la o extremitate, orizontal, iar la cealaltă oblic.

La batat se folosesc rădăcini de dimensiuni mici sau mari secţionate, care se pot planta direct în câmp.

înmulţirea prin drajoni se aplică la plantele care ;prezintă rădăcini trasante şi au capacitatea de a emite lăstari (drajoni – lăstari de rădăcină), ca la: anghinare, cardon şi tarhon. Lăstarii se detaşează cu o porţiune de rădăcină şi se plantează apoi direct sau se transplantează în ghivece. Plantarea se face manual, primăvara devreme.

înmulţirea prin butaşi se practică la speciile de plante legumicole care au însuşirea de a emite rădăcini adventive din lăstari vegetativi. Se utilizează frecvent la tarhon şi batat. Se detaşează butaşii de pe plantă, apoi se fragmentează sau se lasă întregi, având o lungime de aproximativ 10 cm şi un număr de 3-5 frunze. Frunzele de la baza butaşului se înlătură, iar cele de la partea superioară se fasonează. La partea inferioară butaşii se secţionează sub un nod, deoarece la acest nivel stratul rizogen este mai activ, după care se pun la înrădăcinat.

înmulţirea prin marcotaj se practică la tarhon şi cardon, plante ce au capacitatea de a emite rădăcini adventive când vin în contact cu solul. La baza plantei se execută un muşuroi, iar după emiterea de rădăcini adventive lăstarul se detaşează de planta mamă şi se plantează la loc definitiv, toamna sau primăvara.

înmulţirea prin despărţirea tufelor se practică la specii perene, care formează tufe bogate: tarhon, revent, anghinare, leuştean, mâcriş, ştevie, ceapa de tuns, cimbrişor etc, în special pentru reîntinerirea culturilor şi completarea golurilor. Tufele se despart prin trierea cu cuţitul sau cu cazmaua şi se plantează manual, în special primăara după pornirea în vegetaţie.

înmulţirea prin altoire se practică la plante legumicole cu scopul

creşterii rezistenţei acestora la atacul ciupercii Fusarium oxisporum şi la nematozi. Metoda este mult practicată pe plan mondial (Olanda, Japonia, Rusia, Belgia, Germania etc.), încercări fiind făcute şi în România. Se practică la castraveţi, pepeni galbeni şi verzi, tomate, vinete, batat etc.

Altoirea speciilor şi soiurilor valoroase se face pe portaltoi rezistenţi.

La castraveţi se foloseşte altoirea pe. Cucarbita ficifolia, la pepenele verde în special tigva – Lagenaria vulgaris var. longissima, tâlvul – Lagenaria vulgaris var. siceraria şi var. gaurda; Bak; Zucca fetidissima, Benincasa cerifera, iar la pepenele galben se practică altoirea pe Cucurbita moschata, Cucurbita maxima, Cucurbita maxima ssp. turbanimaxima.

La pătlăgelele vinete altoirea se face pe Solanum integrifolium, iar tomatele se pot altoi pe Lycopersicon hirsutum.

Deşi cheltuielile de producţie sunt mai mari cu 30 %, valoarea producţiilor acoperă cheltuielile, iar plantele obţinute sunt rezistente la fusarium, nematozi şi diferite ciuperci fiind utilizate în special în cadrul culturilor din sere şi solarii, dar în limita posibilităţilor şi la culturile timpurii in câmp.

La ora actuală este instituit un program naţional de imprimare a rezistenţei plantelor la atacuri prin utilizarea metodei de altoire. Este o posibilitate practică de realizare a materialului săditor legumicol în concept ecologic.

6.1.3. înmulţirea prin culturi de celule şi ţesuturi “in vitro

Este cea mai modernă metodă de înmulţire vegetativă, anual producâmdu-se pe plan mondial milioane de plante, la cartof, conopidă, tomate, pepeni galbeni etc, dar cu posibilităţi de extindere la majoritatea Speciilor

1.4. înmulţirea asexuată în sens strict este specifică pentru ciupercile comestibile.

6.2. Asigurarea materialului biologic în vederea înfiinţării culturilor legumicole

Materialul biologic este materializat prin seminţele sau organele vegetative folosite pentru înmulţirea plantelor şi respectiv cultivarea lor prin semănat sau plantare.

Cele mai importante secvenţe tehnologice sunt legate de:

  • alegerea şi pregătirea seminţelor pentru semănat direct cât şi pentru producerea răsadurilor;
  • obţinerea răsadurilor şi pregătirea lor ca şi a materialului vegetativ pentru înfiinţarea culturilor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here