a). Conceptul de capital

CAPITAL – termenul s-a impus din secolul al XII-lea cu sensul de fond sau stoc de mărfuri, la care se adaugă masa de bani aducători de venit sub formă de dobândă. Din secolul al XIV-lea noţiunea de capital primeşte noi accepţiuni, semnificând bogăţie, avere, valoare care sporeşte, patrimoniu. Sensul modern al termenului de capital este fundamentat în secolul al XVIII-lea de către fiziocratul francez A. J. Turgot, după care capitalul reprezintă un participant la producerea de valoare şi de profit.

Resursele de capital cuprind:

  1. resursele materiale sau cantitative (ansamblul bunurilor produse prin activitatea economică cu scopul de a obţine alte bunuri aducătoare de venit explicit sau implicit – clădări în care se desfăşoară activităţi agricole, industriale, comerciale, de cercetare ştiinţifică, prestări de servicii etc., maşini, utilaje, instalaţii şi mijloace de transport, tractoare şi maşini agricole, poduri, autostrăzi, şeptelul viu, plantaţii, , materii prime, materiale, semifabricate, seminţe, furaje, îngrăşăminte, erbicide, insecticide şi biostimulatori, combustibil şi energie etc. Pământul, în măsura în care încorporează lucrări care-i îmbunătăţesc calitatea, rolul şi funcţiile, devenind un factor de producţie reproductibil se transformă din pământ resursă naturală în pământ capital, fiind considerat atât în teorie, cât şi de practicieni ca element al factorului capital.);
  2. resursele nemateriale sau calitative (ansamblul bunurilor produse prin activitatea de cercetare şi experienţa practică a populaţiei în diferite domenii – stocul de informaţii, brevete şi documentaţii tehnico-ştiinţifice, tehnică electronică de calcul şi programele adecvate, capacitatea managerială, capacitatea de inovare tehnică etc.)

b). Impotanţa capitalului

Resursele de capital prezente într-un teritoriu reprezintă factori de producţie care favorizează:

  1. creşterea eficienţei economice a utilizării resurselor naturale care atrase în circuitul economic devin factorii primari ai producţiei (ex: pământul, munca etc).
  2. uşurarea muncii, respectiv permite factorului muncă să se concentreze spre activităţi care solicită creativitate.
  3. ca economia şi firmele să devină mai productive (de exemplu, dacă fermierul lucrează terenul sau îngrijeşte animalele prin metode manuale, productivitatea muncii şi a pământului va fi mai scăzută comparativ cu situaţia când apelează la mecanizare, irigaţii, îngrăşăminte, insecticide etc.)
  4. reducerea consumurilor specifice de energie şi muncă

Bunurile care alcătuiesc capitalul au valoare de piaţă, se vând şi se cumpără la preţuri pe care agenţii cererii şi ofertei le consideră acceptabile. Dreptul de proprietate asupra capitalului conferă deţinătorilor capacitatea de a-l înstrăina, folosi şi gestiona cu scopul de a obţine profit.

c). Clasificarea capitalului

În literatura şi practica statelor cu economie de piaţă termenului de capital i se asociază anumite atribute: tehnic, fix, circulant, financiar, social etc. termenului de capital i se asociază anumite atribute: tehnic, fix, circulant, financiar, social etc.

Pentru a usura definirea şi analiza economică a capitalului litereatura şi practica utilizează următoarele criterii de clasificare a capitalului: economic, juridic şi contabil.

1. Din punct de vedere economic, capitalul este definit tehnic sau real şi desemnează ansamblul bunurilor intermediare produse prin activitatea economică şi folosite pentru obţinerea altor bunuri şi servicii aducătoare de venit. El nu cuprinde bunurile finale (îmbrăcăminte, alimente etc., în general bunuri destinate consumului final) pentru că aceste bunuri nu produc venit. Capitalul tehnic ca factor de producţie se deosebeşte şi de bani (inclusiv de forma bănească a capitalului), pentru că banii (chiar cei disponibili pentru cumpărarea de maşini, echipamente, pământ, animale, alte facilităţi productive) ca atare nu produc nimic şi nu pot fi consideraţi ca o resursă economică.

După modul în care participă la activitatea economică, după modul cum se consumă şi se înlocuiesc, bunurile care formează capitalul tehnic se grupează în:

  1. 1. capital fix sau active imobilizate;
  2. capital circulant sau active circulante

Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului tehnic (real) format din bunuri care se caracterizează prin:

– durata lungă de folosire (sunt utilizate mai multe cicluri de producţie);

– în timpul folosirii nu-şi modifiă forma iniţială;

– au valoare mare de inventar;

– se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare

– îşi transmit valoarea totală în produsele obţinute, în mod treptat sub forma cotei de amortisment, care se calculează pe baza relaţiei:

în care:

Am – cota anuală de amortisment – lei; Vi – valoarea iniţială de inventar a unui bun – lei; Vf – valoarea finală (reziduală) a unui bun după ce a fost casat – lei;T – durata economică de utilizare.

Pentru analiza structurală a capitalului fix este importantă împărţirea acestuia în capital fix activ (participă nemijlocit, direct, la obţinerea bunurilor economice) şi capitalul fix pasiv, care este o condiţie necesară pentru obţinerea bunurilor economice, dar care nu participă direct la acest proces (ex.: clădiri, construcţii, unele mijloace de transport etc.)

Capitalul circulant reprezintă ansamblul bunurilor care participă la un singur ciclu de producţie, în care sunt consumate sau profund transformate şi trebuie înlocuite după fiecare ciclu de producţie precum materii prime, materiale, energie, carburanţi, lucrifianţi, apă tehnologică etc. El îşi transmite valoarea într-un singur ciclu de producţie şi trebuie să fie reconstituite tot anul. El poate fi asimilat cu “consumuri intermediare” care include bunuri şi servicii utilizate pentru a obţine producţie agricolă totală ca: furajele cumpărate, îngrăşămintele, produsele petroliere, pesticidele, servicii pentru întreţinerea clădirilor, reparaţiile utilajelor, serviciile veterinare, alte servicii. Capitalul circulant mai include: stocuri, valorile exploataţiei – aprovizionările, producţia neterminată, animalele în creştere, produsele vegetale recoltate dar nevândute.

Sub aspect calitativ, capitalul tehnic, în special cel fix, este apreciat prin nivelul tehnic şi eficienţa economică ce o asigură.

Clasificarea capitalului tehnic în fix şi circulant este foarte importantă pentru gestiunea firmei: consumul capitalului fix se include în costuri sub forma amortizării; cel circulant se include integral îmbrăcând forma costurilor directe (variabile) şi indirecte. Randamentul utilizării capitalului circulant depinde esenţial de consumul specific şi de viteza de rotaţie; randamentul capitalului fix depinde de nivelul tehnic, structura şi rata de utilizare.

2. Din punct de vedere juridic, capitalul de care dispune un individ include toate drepturile de proprietate şi de creanţă pe care le deţine şi de care beneficiază.

3. Din punct de vedere contabil, capitalul cuprinde totalitatea surselor de finanţare aflate la dispoziţia unui agent economic în vederea formării de active. Este format din capitalul social (sume aduse de proprietar, asociaţi, acţionari) la care se adaugă rezervele (profituri nedistribuite) şi mijloacele atrase şi aflate la dispoziţia firmei pe termen lung (mai mare de un an): credite bancare, credite obligatare.

Alte accepţiuni şi forme ale capitalului: capital bănesc – suma de bani care asigură deţinătorului un venit (dobândă sau profit) prin folosirea lui (investiţii, împrumut etc.); capital bancar, format din fondurile băneşti proprii ale băncilor şi din depunerile diferiţilor agenţi (persoane fizice şi morale sau juridice), folosite pentru acordarea de credite purtătoare de dobânzi; capital mobiliar (fictiv): acţiuni şi obligaţiuni, titluri financiare, cambii, titluri de valoare, care oferă posibilitatea deţinătorilor să obţină un flux de venituri pe termen lung sau formă de dividend (pentru acţiuni) şi dobândă (cupon) pentru obligaţiuni, titluri financiare de credit; capital de rezervă, partea din capitalul societăţii, care se alimentează din profitul obţinut şi serveşte la completarea capitalului social (când acesta se depreciază) şi la plata dividendelor (dacă profitul aannual a fost suficient); capitalul nominal alcătuit din elemente pozitive ale patrimoniului (bunuri, bani, creanţe) inclusiv acţiunile şi obligaţiunile; capitalul statutar, cel care aparţine unei societăţi, bănci etc. şi se formează prin contribuţia memebrilor societari, care fac vărsăminte în acest scop; capital subscris, totalitatea subscrierilor (angajamentelor) participanţilor la societatea comercială; capital vărsat, cotă parte din capitalul subscris şi depus de fiecare asociat; poate fi egal cu cel subscris sau mai mic, dacă vărsămintele se fac eşalonat, la termene prevăzute în statutul societăţii; capital naţional, suma activelor nete obţinute de persoanele fizice şi juridice dintr-o ţară.

În practica economiei rurale capitalul este grupat în: capitalul funciar şi capitalul de exploatare.

Capitalul funciar

Capitalul funciar este reprezentat de pământ. Tradiţional, din capitalul funciar fac parte şi capitalurile care-i sunt încorporate: clădiri, amelioraţii funciare (drumuri, drenaje, instalaţii şi amenajări pentru irigaţii, desecări) şi plantaţiile pomiviticole. Pământul nu se uzează şi deci nu se amortizează spre deosebire de alte elemente ale capitalului funciar, în special amelioraţiile şi plantaţiile, care se deteriorează prin folosire şi deci trebuie amortizate pentru a fi reînnoite. Pe baza acestui considerent în optica modernă clădirile amelioraţiile funciare şi plantaţiile sunt considerate capital de exploatare.

Capitalul de exploatare

Capitalul de exploatare permite punerea în valoare a resurselor primare şi este este constituit din: şeptelul mort, şeptelul viu, plantaţii şi consumurile intermediare.

Şeptelul mort este format din ansamblul utilajului tehnic (tractoare, maşini, instalaţii de dotare tehnică a localităţilor, utilaje pentru mecanizarea diferitelor procese de muncă etc), construcţii, infrastructură (ex: căi de comunicaţie) şi amelioraţii funciare.

Şeptelul viu este format din totalitatea animalelor existente într-o zonă la un moment dat. O parte a şeptelului viu este considerată ca o componentă a capitalului fix de exploatare. Din capitalul fix de exploatare fac parte:

– animalele de tracţiune (cai, boi de muncă etc.)

– animalele de reproducţie şi de rentă (tauri reproducători, vaci de lapte, berbeci, scroafe etc.).

Cealaltă parte a şeptelului viu este formată din animalele în creştere destinate vânzării (tăuraşi la ăngrăşat, viţei, miei, porci la îngrăşat etc.), având toate caracteristicile capitalurilor circulante.

În perioada care a urmat anului 1989, inclusiv în 1998, a avut loc o reaşezare considerabilă a efectivelor de animale la toate speciile. În anul 1998, comparativ cu 1989, diminuarea efectivelor a fost de: peste 50% la bovine; peste 50% la porcine, 45% la ovine şi 48% la păsări. În perioada analizată sporirea efectivelor se înregistrează numai la o singură specie (cabaline) şi anume un spor de 36%.

Pentru alegerea raselor de animale de producţie se apreciază următoarele aspecte:

– caracteristicile privind cerinţele faţă de factorii naturali şi faţă de condiţiile de microclimat;

– potenţialul genetic privind randamentele posibil de obţinut (producţia medie de lapte – l/zi furajare), sportul mediu zilnic de creştere în greutate – g/zi furajare, producţia medie de lână – kg/cap, producţia medie de ouă – buc/cap etc.

– consumurile specifice de furaje (U.N./l lapte, U.N./cap, U.N./kg spor de creştere în greutate vie, kg furaj/kg spor de creştere în greutate vie etc.);

– structura raţiilor furajere solicitate;

– consumurile de forţă de muncă solicitate;

– reacţia la intensivizare;

– investiţia specifică;

– termenul de recuperare al investiţiei.

Plantaţiile, în funcţie de specie (pomi, viţă de vie, hamei), formează ramuri de sine stătătoare ale producţiei vegetale şi se caracterizează prin următoarele aspecte:

  1. au durată mare de folosinţă (10 – 50 ani), fapt ce determină ca producţia (de fructe, spre exemplu) să se caracterizeze printr-o rigiditate ridicată din punct de vedere al sortimentului pe specii şi soiuri de la un an la altul;
  2. necesită un volum relativ mare de investiţii pe unitatea de suprafaţă, a căror recuperare se realizează după un număr mare de ani, în funcţie de perioada de la înfiinţare până la intrarea pe rod, de durata de exploatare şi eficienţa economică a producţiei;
    1. durata de folosinţă a investiţiei este determinată de sistemul de exploatare (clasic, intensiv, superintensiv), specie, soi, frecvenţa accidentelor naturale etc.;
  3. în perioada de folosire, productivitatea este neuniformă cu implicaţii asupra acţiunii de amortizare a investiţiei iniţiale;
  4. prin exploatare neraţională în pomicultură se poate instala fenomenul de periodicitate în rodire;
  5. plantaţiile, în general, folosesc intensiv mijloacele de producţie, inclusiv pământul şi forţa de muncă, comparativ cu celelalte ramuri ale producţiei vegetale;
  6. reprezintă filtre naturale contribuind la îmbunătăţirea mediului ambiant, precum şi perdele de protecţie împotriva poluării, incendiilor, furtunilor.

Indici tehnico-economici cu ajutorul cărora apreciem plantaţiile sub aspect economic sunt:

  • densitatea la unitate de suprafaţă;
  • producţia medie;
  • costul de producţie;
  • profitul pe unitatea de produs şi pe unitatea de suprafaţă;
  • cheltuieli la 1000 lei Qm;
  • investiţia specifică;
  • durata de la plantare până la intrarea pe rod;
  • durata de exploatare a plantaţiei;
  • termenul de recuperare a investiţiilor iniţiale + cheltuielilor solicitate cu întreţinerea de la plantare până la intrarea pe rod.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here