Consumul de minerale la plantele legumicole

106

Cele mai multe dintre plantele legumicole prezintă cerinţe foarte ridicate faţă de elementele minerale. Densitatea mare de plante la hectar şi producţia biologică foarte ridicată care se înregistrează la culturile legumicole impune aprovizionarea optimă a solului cu elemente minerale. Consumul de elemente minerale al plantelor legumicole este mai mare decât al altor culturi, determinat în principal de volumul mai mare al producţiei la unitatea de suprafaţă. Se apeciază, în general, că majoritatea culturilor consumă de 2-3 ori mai multe substanţe decât culturile de cereale (Indrea D.,1992).

În funcţie de consumul de elemente minerale, speciile legumicole se pot grupa astfel:

– specii legumicole cu consum mare sau foarte mare: varza de căpătână, varza de Bruxelles, gulia, ţelina;

– specii legumicole cu consum mijlociu: tomatele, ceapa, sparanghelul;

-specii legumicole cu consum mic: salata, spanacul;

-specii legumicole cu consum foarte mic: ridiche a de lună şi castravetele;

Consumul specific este dependent nu numai de specie, ci şi de soi, de sis­temul de cultură, de condiţiile climatice şi de sol, ca şide raportul dintre pro­dusul de bază şi restul părţilor vegetale ale plantei, având în vedere că în anu­mite părţi ale plantei elementele minerale se acumulează în proporţii diferite.

Consumul de elemente minerale este cu atât mai mare cu cât perioada de vegetaţie a plante lor este mai lungă şi producţia mai ridicată. De exemplu, varza consumă cantităţi mai mari de elemente nutritive decât ridichea de lună sau salata.

La una şi aceeaşi specie, consumul este diferit în funcţie de soi, de sistemul de cultură şi de producţia care se obţine. Exemplu: castraveţii cultivaţi în câmp, la o producţie de 35 t/ha con­sumă 200 kg elemente nutritive, în timp ce castraveţii cultivaţi în sere, la o producţie de 300 t/ha comumă 1540 kg. .

În general, speciile 1egumicole caracterizate printr-o creştere vegetativă viguroasă consumă o cantitate mai mare de substanţe minerale decât cele cu perioadă scurtă de vegetaţie şi creştere lentă.

Speciile de la care se consumă frunzele, tulpina, lăstarii, mugurii cer cantităţi mai mari de azot, iar cele de la care se consumă seminţele şi fructele, pe lângă azot, au nevoie de cantităţi sporite de fosfor şi potasiu.

Diferitele specii legumicole nu folosesc în aceeaşi măsură toate elementele nutritive, de aceea azotul, fosforul, potasiul trebuie să se găsească în sol în anumite raporturi, în funcţie de specificul biologic al plantelor.

La speciile legumicole raportul cel mai favorabil între principalele elemente minerale este lN: 3 P205: 1,2 – 1,5 K2O.

Cerinţele şi consumul de elemente minerale la culturile protejate din seră sunt mult mai mari decât cele din câmp,întrucât creşterea vegeta­tivă a plantelor protejate este luxuriantă, perioada de vegetaţie mai lungă, iar recolta efectivă mult mai mare decât cea din câmp.

Absorbţia elementelor minerale este foarte mult influenţată de condiţiile climatice şi agrotehnice. Astfel, temperatura solului influenţează atât intensitatea absorbţiei elementelor minerale, cât şi proporţia între elementele absorbite .

Lumina prin influenţa sa asupra fotosintezei şi transpiraţiei determină şi intensitatea absorbţiei minerale. La lumină redusă (1/3), absenţa K22 în plantele de tomate a fost de numai 27 %, faţă de condiţiile de lumină complet. Pretenţiile plantelor legumicole pentru elementele nutritive sunt diferite şi pe parcursul fazelor de vegetaţie.

În primele faze de vegetaţie plantele tinere nu consumă mult, însă, având un sistem radicular slab dezvoltat, este necesar să se asigure la nivelul rădăcinilor substanţe nutritive îndestulătoare, dar în concentraţii mai mici.

Cele mai mari cantităţi de elemente nutritive se consumă în perioada formării şi creşterii părţilor comestibile. De aceea, în aceste perioade se aplică fertilizări susţinute.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here