Mediul de viaţă al plantelor

Mediul de viaţă al plantelor îl formează întregul ansamblu de condiţii abiotice si biotice denumite in sens general „ factori ecologici”.

Fiecare plantă are un anumit potenţial biologic care este pus în evidenţă atunci cand mediul ofera conditiile de viaţă cerute de către plantă.

Factorii lumină, căldură, apă, hrană, aer sunt cei care, alături de clorofila plantelor influenţează direct procesul de acumulare în fotosinteză, prezentând o importanţă egală pentru viaţa plantelor, între ei’ existând o legătură strânsă şi permanentă.

După modul cum intervin în viaţa plantelor factorii ecologici se împart în:

Factorii direcţi – reprezintă condiţiile de existenţă ale plantelor, putând determina’modificarea celorlalţi factori, când acţiunea lor devine indirecta şi sunt reprezentaţi de:

* factori climatici – lumina temperatura, apa (din toate sursele), aerul;

* factori edafici – textura şi structura solului, chimismul şi troficitatea sa, apa freatică etc;

* factori biotici – omul şi alte organisme vii.

Factori indirecţi – acţionează în sensul modificării factorilor direcţi şi anume sunt reprezentaţi de:

* altitudine;

* latitudine;

* expoziţia şi înclinarea terenului etc.

Interacţiunile dintre producţie şi factorii de vegetaţie au fost mult studiate, stabilindu-se legi ce guvernează procesul de producţie agricolă (legea minimului, maximului, optimului), cunoaşterea acestora serveşte la elaborarea complexului de măsuri necesare progresului.

Legea nesubstituirii şi egalităţii factorilor de vegetaţie.

Factorii de vegetaţie sunt egali ca importanţă şi nu pot fi substituiţi unul cu altul, iar egalizarea trebuie înţeleasă sub aspect calitativ (fiziologic) deoarece din punct de vedere cantitativ nu sunt egali.

Legea acţiunii în complex a factorilor de vegetaţie

Factorii menţionaţi anterior acţionează în complex asupra plantelor într-un raport direct proporţional şi la

niveluri optime.

Legea factorului limitativ al producţieifiecare factor de vegetaţie are cea mai favorabilă influenţă asupra plantelor atunci când el este cerut de acestea, interval care depinde de specie şi culţivar, dar variază pe parcursul duratei de vegetaţie pentru obţinerea producţiilor pentru consum sau a duratei vieţii pentru obţinerea materialului biologic de înmulţire.

Sub şi peste limitele intervalului optim, ploantele sufera si in fina productiile scad, pana la compromiterea totală.

Plantele au un minjm şi un maxim ecologic, intervalul dintre ele reprezintă „limitele de toleranţă” care trebuie respectate.

Măsurile agrotehnice ce trebuie alese, în condiţiile date, trebuie aplicate în funcţie de cerinţele plantelor cultivate şi de cele concrete ale mediului zonei de cultură.

Cerintele plantelor faţă de factorii de vegetaţie s-au format ereditar, de-a lungul evoluţiei speciilor sau au fost selectionate de om in procesul de creare de noi cultivare (soiuri sau hibrizi).

Cerinţele plantelor legumicole faţă de factorii de vegetaţie şi însemnătatea acestora pentru tehnologiile de cultivare

Căldura

Căldura, ca factor stimulativ şi limitativ pentru viaţa plantelor, este unul dintre cei mai importanţi care participă direct în procesele metabolice.

Importanţa temperaturii pentru plantele legumicole rezidă din relaţia care există între cele două procese antagonice

asimilaţia, ce se realizează în fotosinteză şi dezasimilaţia, ce se realizează în respiraţie.

In privinţa,gradului de temperatură fiecare specie legumicolă prezintă trei praguri sau niveluri biologice:

pragul minim – la care raportul fotosinteză / respiraţie este egal- F/R = 1. Cele două procese sunt mult încetinite, nu are loc acumulare, plantele nu mai cresc, iar prelungirea duratei de temperaturi scăzute duce la debilitarea, până la moartea acestora;

pragul optim- când se înregistrează cel mai mare raport între fotosinteză si respiraţie, F/R >1 ducând la cel mai intens ritm de creştere sau/şi depozitare a rezervelor de hrană în plante şi organele lor de consum;

pragul maxim- când intensitatea celor două procese este mare, raportul între ele fiind egal, F/R = 1, dar prin depăşirea temperaturii maxime dezasimilaţia creşte în detrimentul asimilaţiei, plantele se epuizează, raportul F/R<1, ducând la coagularea coloizilor protoplasma-tici şi la moartea plantelor.

Nivelul temperaturiij în cadrul celor trei situaţii, are valori diferite în funcţie de: particularităţile biologice ‘ale fiecărei specii sau chiar soi; vârsta plantelor legumicole; lumină; umiditate; concentraţie de dioxid de carbon în atmosferă; mediul în care se află diferitele organe comestibile ale plantelor etc.

Cerinţele plantelor faţă de căldură în funcţie de specificul lor biologic imparte plantele legumicole în cinci grupe şi anume:

plante legumicole foarte rezistente la temperaturi scăzute, specii perene cal sparanghelul, reventul,tarhonul, cardonul, anghinarea, ce suportă foarte bine temperaturi de – 10° C, iar o perioadă mai scurtă de timp suportă temperaturi de – 20° C şi chiar – 27° C. Ele pot rămâne peste iarnă în câmp, rehistând datorită organelor lor subterane;

plante legumicole rezistente la frig ca: morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina, sfecla roşie, ceapa, usturoiul, varza albă, varza roşie, varza creaţă, mazărea, salata, spanacul etc, ce suportă temperaturi de 0° C şi chiar mai scăzute, pentru scurtă durată de -4° C, -5° C sau şi mai scăzute în cazul Unor’specii, chiar în faza tânără, dar cu o bună înrădăcinare. Temperaturile optime de creştere şi dezvoltare sunt cuprinse între 16-20° C, peste sau sub aceste limite procesele biotice sunt încetinite.

– plante legumicole semirezistente la frig cartoful, care nu suportă temperaturi şub 0°C. La – 0,5° C îngheaţă frunzele după răsărire, iar la -1° C; -2° C îngheaţă tuberculii şi părţile aeriene. Temperatura minimă de încolţire este de 6-7° C, temperatura de 17-18° C este optimă pentru formarea şi cresterea tuberculiIor, iar la peste 25° C tuberculii nu mai cresc;

– plante legumicole pretenţioase la căldură – tomatele, ardeii, vinetele, fasolea, dovleceii, castraveţii,pepenii verzi, pepenii galbeni, specii ce suportă temperaturi minime de 10-15° C, însă temperatura de 10° C pentru o durată mai lungă de timp poate deveni letală în special la cucurbitaceae, iar la 3-5° C plantele din această grupă pier. Temperatura optimă de creştere şi dezvoltare este de 22-28° C, iar maxima până la 35° C. înfiinţarea acestor culturi în câmp se realizează după trecerea pericolului brumelor tâtzi i de primăvară său se iau măsuri de protejare a lor;

-plante legumicole foarte pretenţioase la căldură (rezistente la căldură) – bamele, pepenii galbeni, pepenii verzi – ce au în general pretenţiile grupei anterioare, dar pot suporta temperaturi maxime de până la 35-40° C. Din punct de vedere practic această grupare prezintă importanţă pentru stabilirea momentului înfiinţării culturilor legumicole în câmp, repartizarea teritorială a speciilor, aplicarea lucrărilor de îngrijire e i

înfiinţarea culturilor legumicole prin semănat direct în câmp se va face în funcţii: de temperatura din sol şi aer, care va trebui să fie superioară temperaturii minime de germinaţie a speciei.

Posibilităţi practice de asigurare şi dirijare a factorului căldură

Posibilităţile de dirijare se referă atât la excesul.cât şi la deficitul de temperatura, precum si la inlaturarea efectelor negative.

Excesul de căldură se poate înlătura prin:

zonarea şi amplasarea plantelor pe teritoriul ţării în funcţie de cerinţele faţă de temperatură, o asemenea zonare reprezintă un element important pentru practică;

folosirea raţională a terenului — alegerea terenului cu expoziţie nordică, cu apa freatică mai la suprafaţă; modelarea terenului pe direcţia est-vest, cu taluzări inegale; plantarea răsadurilor pe versantul nordic;

lucrări tehnologice – irigarea ori de câte ori este nevoie pentru răcirea solului şi a plantelor; aerisirea liberă şi forţată; irigarea prin aspersiune pentru răcirea plantelor; reducerea excesulu de lumină prin umbrire; menţinerea foliajului plantelor pentru umbrirea părţilor comestibile; mulcirea solului oii produse reflectorizante; răcirea aerului cu instalaţii speciale;

stabilirea momentului optim pentru înfiinţarea culturilor – în funcţie’de zona ecologică şi de cerinţele speciilor faţă de căldură; programarea culturilor din spaţii protejate în funcţie de evoluţia temperaturii.

Deficitul de căldură se înlătură prin prevenire:

utilizarea raţională a radiaţiilor calorice naturale – folosirea perdelelor de protecţie pentru diminuarea curenţilor reci; protejarea terenului pentru reţinerea radiaţiilor solare înmagazinate; mulcirea solului cu mase plastice transparente;

-alegerea şi folosirea raţională a terenului – cultivarea plantelor legumicole pe terenuri cu adăpostire naturală; alegerea expoziţiei sudice; evitarea terenurilor reci, cu apă freatică la suprafaţă;

aplicarea măsurilor tehnice – aerisirea solului prin lucrări profunde şi superficiale; modelarea terenului pentru încălzirea şi evacuarea apei în exces; modelarea cu taluzuri inegale’şi plantarea pe taluzurile mai late şi cu expoziţie sudică; mulcirea cu gunoi de grajd semifermentat; protejarea plantelor; cu folie; fertilizarea cu îngrăşăminte organice;

suplimentarea căldurii pe cale artificială – încălzirea terenului neprotejat prin mijloace termice sau cu ape termale; efectuarea culturilor pe substrat biologic nedescompus; cultivarea plantelor în solarii, sere şi diferite tipuri de adăposturi mai mici;

stabilirea momentului optim pentru înfiinţarea culturilor; înfiinţarea culturilor după trecerea pericolului brumelor şi îngheţurilor; respectarea adâncimii de semănat în funcţie de epocă; protejarea provizorie în momentele critice etc;

măsuri de tehnică legumicolă – combaterea brumelor şi îngheţurilor prin perdele de fum; încălzirea aerului; omogenizarea mecanică a aerului; irigarea de protecţie; evitarea răcirii aerului prin irigarea excesivă şi cu apă rece şi utilizarea metodelor de udare prin brazde sau picurare; alegerea judicioasă a speciilor şi soiurilor;

crearea de soiuri şi hibrizi cu rezistenţă genetică ridicată la temperaturi scăzute. ,’ftSS

Sub aspect general, cât şi în condiţiile naturale din ţara noastră, factorul cel mai important în funcţie de care se stabileşte eşalonarea culturilor, spre a satisface cerinţele aprovizionării cât mai îndelungate în timpul unui an cu legume proaspete produse în câmp, îl constituie căldura, respectiv variaţia ei naturală.

Lumina este un factor extrem de important în desfăşurarea procesului de ^fotosinteză, cel mai important proces din biosferă. în prezenţa sa se formează clorofila şi are loc sinteza materiei organice. Prin procesul de fotosinteză, energia solară este acumulată în substanţele organice vegetale.

Humusul, componentă esenţială a solului, conţine energie solară acumulată şi reprezintă sursa principală de energie pentru procesejecomplexe care se petrec în sol şi care condiţionează fertilitatea acestuia.

După cantitatea totală de energie care vine de la soare plantele folosesc numai 1-3%.

Lumina are un caracter „limitativ şi determinant”, influenţând valoarea celorlalţi factori, raportul între factorii de mediu fiind întotdeauna direct proporţional.

Folosirea intensivă a terenului în legumicultura, în special prin sporirea desimii şi efectuarea de culturi asociate, atrage după sine o reducere a luminii pentru plante. Ca atare trebuie acordată o mare atenţie acestui factor, atât pentru cultivarea plantelor legumicole în câmp, cât mai aleg în cadrul culturilor protejate şi forţate.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here