Obiective. Cadrul conceptual

Proces extrem de complex integrarea in structurile UE presupune o serie de provocari carora statele central si est europene sunt nevoite sa le raspunda.

Una din fatetele procesului mentionat o constituie adoptarea pe plan national a politicilor si structurilor institutionale in vederea institutionalizarii lor cu ceea ce exista la nivel comunitar

Desigur realizarea unui astfel de obiectiv este o conditie fara de care dobandirea calitatii de membru a UE este imposibila

Eforturile intreprinse de statele care aspira la calitatea de membru al UE sunt insotite atat de benefici cat si de posturi cu o rezultanta nu intotdeauna usor de anticipat.

Procesul de asimilare de catre noii membrii ai UE, a politici comunitare de dezvoltare rurala va fi privit printr-una dintre acceptiunile conceptului de europenizare.

Desi se bucura de o raspandire tot mai larga incepand cu perioada anilor ’90 conceptul de europenizare nu este cuprins intr-o definitie unanim acceptata in literatura de specialitate.

Majoritatea abordarilor asupra europenizarii se caracterizeaza prin analizarea efectelor pe care le produce la nivel national adoptarea unei politici comunitare.(ex :politica agricola comuna PAC).

Europenizarea poate fi vizibila in oricare dintre statele candidate aflate in perioada de preaderare.

Armonizarea dintre legislatia nationala si cea comunitara precum si transformarile institutionale preced momentul devenirii membru cu drepturi depline al UE, totusi mai ales in aceasta etapa premergatoare procesul se desfasoara intr-un singur sens.

Statele candidate sunt nevoite sa adopte ceva ce exista in interiorul UE fara a se implica cel putin formal in luarea decizilor.

Singurele amendamente le pot obtine pe calea negocieriilor de aderare insa puterea lor de influenta este limitata, prin urmare presiunea externa este mare, mai mare decat in cazul statelor din interiorul UE.

Un alt aspect specific al aplicarii conceptului de europenizare asupra statelor candidate la UE il constituie posibilitatea ca aceasta presiune sa fie aplicata asupra unui loc gol, este cazul Romaniei care pana la finele anilor 90 nu avea o politica de dezvoltare rurala.

Adaptarea nationala (vazuta ca variabila dependenta) este influentata de mai multi factori. Unul dintre acestia il constituie compatibilitatea politici externe cu necesitatile interne.

Presiunea comunitara este cu atat mai mare cu cat discrepantele dintre nivelul national si cel comunitar cu privire la obiectivele si masurile de politica rurala sunt mai mari.

Atunci cand nu exista un cadru national presiunea externa nu mai este una de adaptare ci una de adoptare, iar nivelul sau este extrem de ridicat.

Succesul implementarii politicii de dezvoltare rurala in statele membre depinde atat de oferta comunitara cat si de cererea nationala.

Acordarea sprijinului UE este conditionata de indeplinirea unor crirteri cu un grad de complexitate diferit de la o masura la alta; cu cat criterile care trebuie indeplinite pt obtinerea sprijinului sunt mai numeroase si mai solicitante, cu atat masura respectiva este putin accesibila.

In aceasta logica din ansamblul masurilor de dezvoltare rurala se detaseaza prin complexitatea ridicata a criterilor cele agroambientale, dar si cele care presupun investitii (indeosebi investitile subordonate imbunatatirii procesarii si a MK produselor agricole).

Simpla angajare din partea Comisiei Europene a unor fonduri destinate dezvoltarii rurale nu constituie decat primul pas important necesar pt transformarea sectorului rural.

Un alt aspect important este legat de capabilitatea efectiva a destinatarilor unor astfel de fonduri de a le cheltui.

Problema utilizari fondurilor comunitare pt diverse obiective a devenit extrem de vizibila la noi. In perioada de pregatire a aderarii la UE.

Capacitatea de absortie a fondurilor comunitare are trei dimensiuni:

~ macroeconomica – definita prin raportarea asistentei externe la PIB-ul statului receptor, responsabilitatea principala revine autoritatilor comunitare care stabileste nivelul alocarilor

~ administrativa – definita prin abilitatea autoritatilor publice nationale de a gestiona intregul proces de intermediere a resurselor financiare de la sursa finantatoare (U.E) la benficiarii finali (persoane fizice si juridice)

~ financiara – definita prin posibilitatea statului de a cofinanta programele de dezvoltare rurala a tarii

Optiunile noilor state membre a planurilor nationale de dezvoltare rurala (PNDR).

In planul politicii de dezvoltare rurala pt noile state membre UE europenizarea a fost sinonima cu construirea pe un loc gol.

O astfel de situatie a presupus pe de o parte introducerea unor masuri specifice, iar pe de alta parte construirea aparatului institutional necesar pt implementarea acestor masuri.

Un pas important pt apropierea de structurile europene din domeniul rural l-a reprezentat introducerea programului SAPARD in statele candidate la UE.

Una din conditile accederii la fondurile comunitare a constituit-o elaborarea unui plan de dezvoltare rurala care trebuia aprobat de Comisia Europeana.

Pentru multe din statele central si est europene o astfel de cerinta a reprezentat primul exercitiu de planificare rurala.

Repozitionarea programata a fondurilor SAPARD releva ca in ciuda diferentelor structurale statele candidate au facut o serie de alegeri similare astfel:

ele au alocat o parte importanta a banilor (de cel putin 50 %) catre investitile din exploatatile agricole si imbunatatirea procesarii si a MK produselor agricole, cu alte cuvinte statele candidate s-au orientat preponderent catre dimensiunea cresterii competitivitatii fermelor agricole.

Pe al doilea loc ca importanta in alegere se afla alte doua masuri care indeplinesc o functie teritoriala

diversificarea activitatii economice

dezvoltarea infrastructurii din zonele rurale.

Aceasta orientare a alocarii fondurilor SAPARD poate fi explicata si prin perceptia ca acestea pot imbunatati cel mai mult situatia economica a agriculturii in vederea integrarii lor la UE.

Provocari ale europenizarii politicii de dezvoltare rurala in Romania.

Ca si in restul statelor central si est europene, alocarea integrala a problematicii dezvoltarii rurale s-a produs relativ tarziu, procesul de integrare europeana jucand un rol important in schimbarea opticii autoritatilor.

O strategie de dezvoltare rurala a fost formulata de abia in 1998 in urma unor diagnoze complexe a spatiului rural realizat cu sprijinul UE.

Romania a repartizat cea mai mare parte a resurselor disponibile prin SAPARD pt dezvoltarea infrastructurii rurale.

Date fiind o serie de trasaturi comune (dimensiunea sectorului agricol precum si valoarea absoluta a fondurilor SAPARD) pt Romania se poate dovedi utila raportarea cu prioritate la experienta poloneza atat pe prioada de preaderare cat si pe pt aceea de dupa dobandirea calitatiii de membru UE.

Meniul SAPARD poate fi considerat satisfacator, cu atat mai mult cu cat programul este si un exercitiu necesar pt aplicarea politicii comunitare de dezvoltare rurala dupa aderare.

Principala presiune insa pe care a presupus-o europenizarea, in faza de preaderare a rezultat din implementarea masurilor prevazute in programele SAPARD.

Problemele derivate au fost comune tuturor tarilor candidate, dar s-au manifestat cu intensitati diferite.

Cel mai important neajuns legat de implementare a vizat dimensiunea administrativa a capacitatii de absortie a fondurilor comunitare.

In cazul particular al Romaniei dificultatile de implementare au fost acute inca de la lansarea programului, acreditarea agentiei SAPARD fiind intarziata pana la jumatatea anului 2002

Pe de alta parte cererea de fonduri s-a caracterizat prin insuficenta informare si pregatire. In plus sistemul de gestiune financiara bazat pe avanzarea intregii sume necesare de catre beneficiar si decontarea ei ulterioara in limita contributiei publice pe baza documentelor justificative a fost unul din impedimentele majore in accesarea fondurilor SAPARD.

Includerea provizorie a capitolului agricol in iulie 2004 in aderarea Romaniei, conditii de tratament rural similare celor dobandite de statele care fac parte din primul val al extinderii spre est.

Doua dintre problemele fundamentale cu care se confrunta in prezent sectorul rural romanesc:

ponderea prea ridicata a fortei de munca in agricultura

fragmentarea excesiva a exploatatilor agricole

Masurile dedicate din mediul rural comunitar sun:

pensionarea anticipata

ajutorul pentru restructurarea firmelor de semisubzistenta (aproximativ 1 milion de firme din aceasta categorie).

Tot din structura fragmentata a sectorului agricol national decurge necesitatea sustinerii urmatoarelor categorii de masuri:

formarea grupurilor de producatori

dupa 1990 trecerea de la sistemul CAP-urilor la micile firme individuale nu a fost insotita si de o adaptare corespunzatoare retelelor de distributie a produselor agricole.

Prestatorii din industria alimentara sunt rezervati in ceea ce priveste achizitionarea mateiei prime de la o multitudine de mici furnizori, din cel putin doua motive:

~ cresterea costurilor de tranzactionare

~ lipsa garantarii omogenitatii calitative a produselor cumparate

Dificultatile sporite legate vanzarea produselor obtinute contribuie la accentuarea caracterului de semisubzistenta al multora dintre exploatile romanesti.

In schimb formarea grupurilor de producatori ar putea actiona ca un catalizator pt o mai buna orientare spre piata a acestor exploatatii.

diversificarea activitatilor agricole

Necesitatea sustinerii unei astfel de masuri este legata in primul rand de problema supradimensionarii fortei de munca din sectorul agricol (ca urmare a caderii industriei dupa 1990)

dezvoltarea infrastructurii si pregatirea profesionala

trebuie sa constituie in continuare prioritati pt Romania (pt asigurarea unei dezvoltari echilibrate in sectorul agricol si rural)

masuri in domeniul ecologic

si sub aspectul masurilor din domeniul ecologic se pot distinge unele necesitati urgente precum restaurarea potentialului productiei forestieri

masuri de informare

includerea in planul de dezvoltare rurala a sustinerii masurilor de informare a actorilor din sectorul agricol

Concluzii

In cazul statelor candidate, europenizarea a inceput sa se manifeste inca din perioada de preaderare prin formularea de conditii pt aderarea la UE si prin instrumentarea programului SAPARD.

Pt acestea nivelul presiunii comunitare este mult mai mare decat pt vechi membrii UE, in primul rand din cauza lipsei lor de experienta in programarea si gestionarea dezvoltarii rurale si a golului institutional

Totusi europenizarea politicii de dezvoltare rurala prezinta avantajul declansarii si apoi al accelerarii unui proces de reforma necesar

Avand in vedere diferentele structurale existente intre sectoarele rurale ale statelor comunitare, flexibilitatea reprezinta o conditie necesara pt functionarea politicii de dezvoltare rurala, ea este sinonima cu cresterea responsabilitatii nationale pt corectitudinea alegerii si succesul aplicarii masurilor specifice la nivel national

Experienta mai redusa a noilor state membre constituie un factor de risc legat de eficacitatea implementarii interne a masuriilor de dezvoltare rurala

Pentru Romania aderarea cu intarziere la UE poate fi privita ca un avantaj in planul dezvoltarii rurale din urmatoarele motive:

incepand din 2007 politica de dezvoltare rurala a UE va fi sensibil imbunatatita ca urmare a experientelor acumulate din perioada de preaderare

in exprimarea optiunilor la intocmirea planului de dezvoltare rurala pt perioada 2007-2013 Romania va putea capitaliza experienta dobandita pana in acel moment de noile state membre, mai ales Polonia.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here