Structura spatiului rural

Spaţiul rural poate fi definit atât din punct de vedere structural cât şi din punct de vedere funcţional.

Structura spaţiului rural, privită prin prisma economică şi socială, este diferenţiată de B. Kâyser în spaţiu rural periurban (preorăşenesc n.n.), intermediar şi marginal sau periferic.

Spaţiul rural periurban cuprinde zona limitrofa marilor oraşe şi centre industriale, având raza de lungime variabilă între 10 şi 50 km, funcţie de puterea economică şi administrativă a polului industrial. Zonele rurale periurbane sunt, de regulă, cele mai vivace dar şi cu cea mai puternică amprentă urbană. În aceste zone se manifestă, în paralel, atât fenomene de urbanizare cât şi de ruralizare care le conferă caracter hibrid rural-urban. Din punct de vedere edilitar şi al echipării tehnice, aceste zone sunt mai evoluate, atât datorită influenţei educaţionale (cu privire la, modul de viaţă urban) cât şi al veniturilor mai mari ale populaţiei. În schimb, din punct de vedere arhitectural şi cultural zonele rurale periurbane sumt puternic şi, de cele mai multe ori, negativ influenţate şi chiar poluate de urban. Ruralul autentic este, din ce în ce mai absent, instalându-se fclemehte’ale’nttidului de viaţă şi cultură urbană. Populaţia acestot localităţi este toiai heterogenăî în mare parte localităţile rurale periurbane au preponderent funcţie de habitat (rezidenţiale) pentru populaţia care lucrează în oraşele – Contrei de tonă periurbană. Majoritatea locuitorilor acestor zone navetează zilnic, dimineaţa spre locurile de muncă, şcoală, piaţă etc, iar după amiaza naveta se face invers spre sat, spre case sau locuinţe. în ţările dezvoltate, dar şi la noi în ţară, în aceste perimetre reţelele de telecomunicaţii şi de transport sunt dezvoltate (autostrăzi, drumuri de centură, şosele, linii de tren, tramvai, metrou etc).

În localităţile rurale periurbane mişcarea populaţiei este mult mai puternică, fapt ce determină caracterul heterogen al localităţilor. Au apărut în multe localităţi “cartiere noi” în care locuitorii sunt proveniţi din toate colţurile ţării sau ale lumii în cazul unor ţări de mare atracţie economică (Germania, Elveţia, Franţa etc).

Din punct de vedere economic zonele periurbane sunt puternic şi divers dezvoltate. Economia este mixtă: agricolă, industriala şi de servicii, în zonele propice (munte, litoral, lacuri, puncte de atracţie turistică) turismului rural şi economia agrotusristică este preponderentă. Agricultura are o structură adecvată apropierii de marile pieţi de desfacere, având, de regulă, caracter legumicol, pomicol, de creştere a animalelor, (vaci cu lapte). În fermele agricole se practică, în cele mai multe cazuri agricultură intensivă. Dată fiind densitatea populaţiei şi atracţia zonelor periurbane, fermele au suprafeţe mici spre mijlocii. În multe ferme se lucrează în part-­time, salariaţii-navetişti muncind şi în fermele agricole familiale. Multe gospodării rurale au caracter de hobby – fermă sau de casă-fermă de subsistenţă.

Dezvoltarea industriei în spaţiu rural a impus în anii 1970 concepţia dezvoltare rural-urbană a zonelor agricole (developpement rurban).

În ţările cu populaţie densă sau în unele zone dense au apărut semne de urbanizare a satelor, acestea devenind nişte vaste dormitoare oraşelor neîncăpătoare pentru exodul sau migraţia necontrolată. Pe lângă semne sociale multiple, au apărut conflicte de interese între populaţia din zonă şi noii veniţi. Creşterea populaţiei în aceste cvartale “rurale” noi au împins investitorii spre implantarea de investiţii mari, ducând la fenomenul de gigantism industrial şi, prin consecinţă, la utilizarea acestor localităţi. Nu puţine sunt localităţile Germaniei, Austriei, Olandei etc. care au resimţit din plin acest proces în anii 1970-1980.

În prezent, după circa 20 de ani, acest tip de dezvoltare rurală, este dintr-un alt punct de vedere. Conceptul nou de dezvoltare rurală a zonelor periurbane are în centrul său ideea autenticităţii rurale, printr-o ă de implantare de întreprinderi private mici şi mijlocii situate în aval şi amonte de agricultură prin intermediul cărora să se descurajeze navetismul şi să se stabilizeze, pe cât este posibil, populaţia localnică. În acelaşi timp, autorităţile locale din zonele periurbane au început să aibă în centrul preocupărilor sale interesele ecologice, sociale şi culturale şi financiar-economice. Această politică conduce, implicit, la lupta satelor împotriva urbanizării şi denaturării caracterului rural al acestora.

Spaţiul rural intermediar cuprinde cea mai mare suprafaţă a ui rural unde preponderentă, din punct de vedere economic, este itura. Cu alte cuvinte spaţiul rural intermediar, în înţelesul dat de B. este spaţiul agricol sau zona agrară a spaţiului rural. În principal, rural intermediar cuprinde zonele cerealiere, furajere şi de creştere a elor, spaţiile viticole şi pomicole. Aici regăsim întreprinderile ie performante, fie că este cazul fermelor privat-familiale în ţările din 3 că este cazul exploataţiilor de tip asociativ sau societar în ţările cu nie agroalimentară în tranziţie

Ideologia dezvoltării zonelor agrare din spaţiul rural intermediar s-a bazat pe productivismul agricol şi profitabilitatea exploataţiilor agricole. Introducerea metodelor intensive, cum este cazul tehnologiilor de tip industrial în creşterea animalelor fără sol la porci şi păsări, specializarea excesivă a producţiei agricole, a determinat apariţia unui nou tip de dezvoltare rurală după anii 1955-1960. Zone agricole întinse din Europa şi America au devenit strict specializate. Sute de km, dacă străbaţi, în aşa numitul cordon al porumbului din Iowa, Minnesota, Wisconsin, Ohio, vei vedea în stânga – dreapta drumurilor numai şi numai porumb. Mai în sud, în preajma oraşului Saint-Louis din Missouri peisajul se schimbă, în locul porumbului apărând soia. În Franţa găsim, de asemenea, întinse suprafeţe de sfeclă de zahăr şi cartof, de cereale boabe sau suprafeţe de pajişti cum este cazul în Bretania.

După expresia lui H. Lamarche, s-a trecut de la logica ţărănească la logica productivistă în exploataţiile agricole vesteuropene, în general, şi cele franceze, în special. Noul tip de dezvoltare rurală, cu agricultură productivistă, superintensivă, a avut efecte vizibile, producţiile medii de grâu s-au mărit de 4-5 ori, cele de porumb de 3-4 ori, cantitatea de carne sau ouă obţinută pe metru pătrat construit a întrecut orice imaginaţie. într-un timp relativ scurt (20-25 de ani), s-a instalat supraproducţia agricolă, au scăzut preţurile produselor agricole sub orice limită prevăzută, iar politicile agricole ale guvernelor vesteuropene şi ale U.E au fost nevoite să ia o serie de măsuri de reglare a producţiei şi veniturilor fermierilor. Astfel, fermele mici şi mijlocii au dispărut, în mare parte fiind preluate de fermele competitive iar numărul fermierilor este în descreştere vizibilă de la an la an. în acelaşi timp, o serie de reglementări economice guvernamentale au început să limiteze producţia agricolă la unele produse la un nivel dat prin contingentări, îngheţarea (limitarea) suprafeţei cultivate, întoarcerea la pârloagă (circa 10-15% în UE), scăderea subvenţiilor etc.

În fostele ţări socialiste alte fenomene economice şi sociale au dominat agricultura zonelor rurale intermediare: pierderea proprietăţii funciare, colectivizarea, etatizarea producţiei agricole, dispariţia exploataţii-lor agricole familiale, transformarea ţăranilor din agricultori în lucrători (ouvrieri) agricoli, proletari. în paralel, marile exploataţii de tip I.A.S. sau C.A.P. trec, în multe cazuri, la agricultura de tip industrial, specializată şi tehnologizată pentru performanţe ridicate. Apar multe complexe zootehnice de tip industrial fără sol. În acelaşi timp, datorită problemelor sociale, agrare multe unitaţi agricole sunt în pragul falimentului. Acumulările financiare şi materiale sunt minime, cu mult sub standardele unei agriculturi intensive. Acum, prin decolectivizarea agriculturii acestor ţări, s-a ajuns la o situaţie diametral opusă faţă de înainte de 1990. S-a realizat (parţial) reîmproprietărirea, dar pe fondul deteriorării exploataţiilor agricole. În mai toate ţările foste socialiste, dar cu tendinţă mai evidentă în România, exploataţiile privat+familiale, cel puţin până la această dată, nu au fost şi nu sunt susţinute de guverne. Atât în plan legislativ cât şi financiar a fost favorizată “marea agricultură” de tip asociativ (asociaţiile şi societăţile agricole – foste C.A.P.) şi societăţile comerciale agricole cu capital majoritar de stat (fostele I.A.S).

În viitor problematica dezvoltării rurale în spaţiul rural intermediar este una dintre cele mai complexe, atât pentru ţările UE, cât şi pentru cele asociate (tările în tranziţie).

Spaţiul rural periferic. Sensul noţiunii de “periferic” în cazul spaţiului rural nu trebuie înţeles (cu precădere) din punct de vedere geografic, teritorial, ci, în primul rând, din perspectivă economică şi socială. Această parte a spaţiului rural se află la “periferia” economică, productivă şi, în multe cazuri, la zona defavorizată social a sistemului agrar şi silvic. Factorii care favorizează apariţia unor zone periferice în spaţiul rural sunt atât de natură agroecologică cât şi de natură economică. Este cunoscut faptul că nu toate terenurile agricole au acelaşi poteiiţial natural şi tehnologic. De asemenea, poziţia (distanţa, accesibilitatea) terenurilor agricole faţă de centrele de aprovizionare – desfacere au mare influenţă asupra activităţii comerciale a întreprinzătorilor agricoli faţă de înfiinţarea sat| continuarea exploataţiilor agricole în zonele rurale periferice.

În agricultură, mai mult ca în alte ramuri economice, legea randamentelor neproporţionale, are acţiune concretă ca efect a unei alte legi (naturale): legea fertilităţii descrescînde a solurilor. Consecinţa economică a legii randamentelor neproporţionale în agricultură (în producţia vegetală) este renta funciară. Cum, în general, preţurile produselor agricole sunt unice, egalizarea acestora producându-se pe piaţă, iar recoltele medii la ha şi costurile sunt diferenţiate funcţie de potenţialul natural al solului şi de tehnologii, rezultă profit inegal pe diferite terenuri, exploataţii, zone agricole etc. Acest fenomen economic specific pământului ca principal factor de producţie al agriculturii (şi altor factori naturali) determină în spaţiul rural diferenţieri ale profitabilităţii producţiei agricole şi a exploataţiilor. Astfel mai multe terenuri şi implicit zone agricole, nefiind atractive pentru agricultori, acestea, devin, încet, încet zone periferice producţiei agricole şi prin consecinţă, vieţii rurale în ansamblul său.

În ţările cu agricultură intensivă, un alt factor care conduce la periferizarea unor zone rurale este supraproducţia agricolă. Intensificarea producţiei agricole determină ca o cantitate de produse, solicitată pe piaţă în momente succesive, să fie obţinută de pe suprafeţe din ce în ce mai mici ca urmare a creşterii succesive (anuale) a producţiilor medii la ha. Acest fenomen, specific ţărilor performante economic, are puternice consecinţe economice şi sociale asupra exploataţiilor agricole aflate în zonele pedoclimatice mai nefavorabile.

în România din circa 9,74 milioane de ha teren arabil, circa 3,38 milioane ha (34,6%) reprezintă teren cu potenţial inferior de producţie. Întinse zone colinare sunt supuse unor intense procese de eroziune. Cea ma accentuată eroziune se întâlneşte în zonele Vasluiului şi Bârladului, Podişu Transilvaniei şi Măcinului, Dealurile Vrancei şi Olteniei etc. Spaţii defavorizate se întâlnesc în zona nisipurilor şi exploataţiilor carbonifere din Oltenia, Delta Dunării, precum şi multe suprafeţe din zona montană.

Structurarea spaţiului rural în periurban, intermediar şi marginal nu este strict delimitată. În interiorul fiecărei categorii de spaţiu se regăsesc zone (insule) mai reduse sau mai extinse din celelalte categorii. Delimitare între spaţii se face, de regulă, gradual, în zonele de confluenţă regăsindu-se elemente comune.